2012-10-09 16:14:07

Îngăduiţi-mi să mă adresez Domniilor Voastre într-o problemă care poate părea periferică faţă de nucleul de foc al preocupărilor Domniilor Voastre şi care nu este, totuşi, chiar aşa departe de acest nucleu. Este vorba de echipa de fotbal cu numele Universitatea Cluj, despre care cunoaşteţi, desigur, că în zilele acestea se află într-o situaţie critică, din care se poate alege fie strămutarea în altă localitate, fie chiar desfiinţarea după aproape un secol de neîntreruptă existenţă.

Aceasta ar însemna ca oraşul Dvs., Clujul Universitar, să fie lipsit de o dimensiune importantă, care îl distingea nu numai între oraşele ţării, dar chiar şi între alte centre de cultură de pe mapamond: locul în care cultura intelectuală, cultura spiritului, se întâlnea şi se asocia cu cea fizică, a corpului, după vechea tradiţie clasică aflată la baza culturii europene de astăzi. În momentele în care oraşul Dvs. se pregăteşte pentru candidatura la demnitatea de Capitală Culturală Europeană, poate dispariţia unei echipe de fotbal ar putea să pară o înlesnire pentru resursele materiale necesare unui astfel de act, dar mai mult ca sigur ar fi o sărăcire a paletei lui de exprimare, dispariţia unei pete de culoare care îi însufleţea imaginea şi o singulariza.

Aş cere prietenilor mei, Asociaţiei Suporterilor acestei echipe, să însoţească acest material cu două seturi de imagini din arhiva lor: unul, cu figuri de copii în uniforme şi cu emblema U, în alb şi negru, care transmit privitorului sănătate deplină, echilibru sufletesc, o inocenţă asociată cu încrederea spontană, firească, în valorile pozitive, în totul, un material uman de puritatea cristalului şi de valoarea aurului. Ce poate fi mai de preţ, într-o lume ca a noastră? Celălalt set de imagini prezintă felul în care suporterii lui U au comemorat, cu câţiva ani înainte, tocmai în pragul momentului demolării vechiului stadion, de Ziua Morţilor, 1 Noiembrie, sărbătoare specifică pentru tot Ardealul, pe cei plecaţi dintre cei vii din marii echipieri ai formaţiei universitare. A fost un spectacol unic, o „luminaţie” cum nu s-a mai văzut şi nu cred că se va mai vedea curând, expresie a unui cult curat şi sincer pentru aceleaşi valori pozitive în care fuseseră crescuţi să creadă încă de copii.

În faţa acestor imagini atât de grăitoare, îmi permiteţi să vă întreb, Excelenţelor Voastre: cine îşi va putea lua responsabilitatea să taie firul acestei tradiţii, cu numai şase ani înainte ca ea să împlinească primul ei secol?

Ar putea fi unul din Domniile Voastre sau toţi împreună acela? Sincer, mă îndoiesc, cred şi sper. Dar ar putea fi, şi s-a văzut aceasta, unul din acei oameni de afaceri fără alte scrupule decât propriul interes, imediat şi material. Nu mai este nevoie să argumentez, căci ceea ce s-a întâmplat în ultimul timp, în viaţa acestei echipe, este îndeajuns de probator.

În schimb, cred şi sper că Domniile Voastre, toţi împreună, puteţi rezolva o dată pentru totdeauna problema acestei echipe şi, împreună cu ea, cea a unei componente sufleteşti importante a şirului viitor de generaţii tinere care vin la Cluj nu numai să se instruiască, dar şi să-şi formeze o cultură spirituală şi fizică, un caracter.

Ca să ilustrez semnificaţia, aş îndrăzni să spun: istorică a înaltului rol care cred eu, şi împreună cu mine sunt sigur că toţi susţinătorii echipei, că vă revine, voi rememora pe scurt un episod de asemeni crucial din istoria ei. Era după ultimul război, când regimul comunist, străin de trecutul, tradiţiile şi interesele României, începând demolarea principalelor ei fundamente instituţionale, a ajuns să vizeze şi acest fenomen, care era, evident, ca şi acum, mult mai mult decât o simplă echipă de fotbal. Numai că s-a întâmplat un lucru, mai bine-zis o serie de fapte, care nu mai ţin de ordinea faptelor comune, obişnuite, ci intră, aş îndrăzni să spun, în cea a miracolelor: mai întâi, s-a îmbolnăvit un înalt demnitar comunist; apoi nu i s-a găsit leac nicăieri, pe unde a fost dus, la spitale şi clinici înalte; apoi cineva şi-a adus aminte că, într-una din închisorile ţării, zace, închis, fără vină, desigur, unul din cei mai reputaţi medici diagnosticieni nu numai ai ţării, dar din acest colţ de lume: profesorul clujean Iuliu Haţieganu. Scos din închisoare, adus la căpătâiul bolnavului, marele medic, cu flerul lui indicibil, a pronunţat diagnosticul, a recomandat tratamentul, iar bolnavul s-a vindecat. Aproape ca în basme. Și tot ca în basme, acel potentat, pe post de zmeu sau de peştişor de aur, l-a întrebat pe profesorul clujean ce răsplată doreşte: era gata să-i împlinească orice dorinţă. Și ce credeţi Domniile Voastre că a pretins profesorul Haţieganu, care putea să ceară eliberarea din închisoare, a lui şi a atâtor alţii, închişi abuziv?

A cerut, simplu, ca echipa de fotbal a Univetsităţii Cluj, să fie scoasă de sub ameninţarea cu desfiinţarea. Iar zmeul, că peştişor de aur nu era, a aprobat şi s-a ţinut de cuvânt.

Excelenţelor Voastre,

Domnilor Rectori,

Profesorul Iuliu Haţieganu, să-i fie veşnică pomenirea glorioasă!, a fost unul din înaintaşii Domniilor Voastre, rector al unei instituţii universitare clujene. Alegând ce a ales, din oferta largă a potentatului comunist, el nici nu şi-a mîngâiat orgoliul de întemeietor al echipei pe care tocmai o salva, nici nu şi-a satisfăcut un capriciu: ia, colea, o echipă de fotbal, pentru exerciţiile tineretului şi distracţia mulţimii; nu s-a gândit nici la avere şi la profitul continuu, gândul constant şi singur al investitorilor de azi din fotbal, nu s-a gândit nici să-şi crească numele care, oricum, era cât se poate de mare şi, apoi, în noul sistem de valori comunist, asta nici nu mai conta. Profesor şi doctor în medicină, el s-a gândit atunci ca pedagog şi tămăduitor de trupuri şi suflete, cultivator de valori pozitive şi tradiţii sănătoase. În vederile lui, şcoala de medicină clujeană, pe care o condusese, urma să se dezvolte şi să înainteze, cum va putea, printre rigorile momentului istoric; la fel şi celelalte domenii ale învăţământului universitar. Dar dimensiunea aceasta cu totul particulară, care asociază şi potenţează reciproc domeniile spiritului cu cele ale fizicului, avea, în acel moment istoric, de dictatură comunistă, nevoie ca de aer de un asemenea mijloc de realizare şi exprimare cum numai un fenomen special cum este pasiunea pentru fotbalul trăit poate să fie.

Chiar dacă datele istorice în care se înscrie starea echipei de fotbal Universitatea Cluj sunt astăzi diferite, şi poate tocmai pentru că sunt diferite, cel puţin prin libertatea civică de exprimare, o soluţie în sensul salvării şi chiar al promovării mai puternice a spiritului universitar se impune şi este posibilă. Iar nimeni altcineva, în tot Clujul, în care am vrea să vedem o viitoare capitală culturală a Europei, dar nici din altă parte, nu poate soluţiona această problemă în sensul în care a soluţionat-o un fost rector de universitate, decât numai Domniile Voastre.

Aveţi cuvântul!

Mircea Tomuş

P.S.I. Invit, cu drag, pe toţi cititorii acestui text care aderă la litera şi spiritul lui să-l semneze împreună cu mine şi astfel să ajungă la destinatari, cu semnăturile pe care le poate cumula. Lista poate rămâne deschisă, iar semnăturile să se adauge zilnic.
P.S.II. Cum timpul presează, ca o primă sugestie, paşii care ar fi de făcut:
1. Întrunirea rectorilor şi conducătorilor de instituţii universitare clujene care vor să se implice în salvarea echipei de fotbal cu numele Universitatea Cluj.
2. Constituirea unui consorţiu al universităţilor clujene, în vederea organizării, promovării şi sprijinirii mişcării sportive universitare de performanţă.
3. Înfiinţarea unui birou administrativ sau numirea unui administrator-delegat pentru realizarea obiectivului prevăzut la punctul 2.
4. Demararea procedurilor de recuperare, de drept şi de fapt, a siglei, simbolurilor şi palmaresului echipei Universitatea Cluj, pentru a ajunge la cei în drept, adică la Consorţiul universitar clujean pentru organizarea şi promovarea mişcării sportive.