2026-07-13 20:25:45

Un râu curge şi nu se uită în nici o altă direcţie, doar curge. Roata morii doar cerne prin ale sale roţi şi macină ani, stări, generaţii, clipe, lacrimi, bătături ale beţelor de steag şi tobe. Suntem atât de multe firmituri într-o pâine de stadion...

Când treci pe lângă un om pe stradă, ai de ales - ne ştim sau nu?! Ne privim sau nu? Şi dacă ne privim, cum îmi menţin contactul vizual, când îl ştiu de la "U", dar nu ştiu de unde?

Şi vine "U" ăsta ce ne face iar şi iar cunoştinţă unul cu altul: greutăţile individuale ale vieţii se macină sub roata unui Simbol şi rămân o făină atât de sensibilă încât dacă nu o atingi cu blândeţe la momentul potrivit, rămâne aruncată în neantul clipei - însă vântul bate într-un altfel de ritm pt noi, ăştia ce iubim doar de dragul a iubi... Repet: iubim, doar de dragul de a iubi.

A condus tata sau un prieten 10 ore spre Polonia, ca suflete ce iubesc un numitor comun ce tot e căutat, doar să vibreze din nou. Suntem atât de diferiţi, dar când priveşti în poarta unei cetăţi, vezi că umeri stau lângă alţi umeri, doar pentru iubire. Şi pe asta, într-o lume cu ritm turbat condus de individualism, vine "U" şi zice stop - ca o plapumă a bunicii de te înveleşte şi o lasă aşa, doar să fie...

"U" e sentiment, e clipirea pe care dacă o baţi prea tare din gene, dispare. "U" e momentul ăla înainte să adormi când eşti tu cu tine şi te priveşti sincer în ochi, în confortul patului tău şi te întrebi: eu de ce iubesc?

Ş-apoi îţi faci plinul să te întorci în ţară, în rutina ta unde trec zilele din calendar şi la final de an îţi zici că a cernut moara nişte stări ce nimeni, niciodată nu ţi le poate lua.

Te invit, pentru o continuare colectivă a acestui articol, să-ţi spui de ce clipa aia, nu ţi-o poate lua nimeni. Aşa, cum ştii tu...

Revin.

O fost prea fain visul din Polonia ce mi l-am îndeplinit, să mă supăr pe rezultatul ăsta din Super Cupă, în momentul în care scriu rândurile astea, chiar dacă îs o tonă de sentimente ce se bat acolo să-şi facă loc să iasă - şi tot ajung la dragoste când mă uit adânc în mine... Şi dragostea asta, n-o ia nimeni, niciodată - de ce ar lua-o când în lume-i dragoste destulă?

Mai apoi, observ şi porţile cetăţii medievale cu gratii de lemn că erau ridicate în Lublin, când am mărşăluit prin Polonia, să lase un râu ce-şi caută albia să curgă, pentru a iubi un Simbol...

Notă: după ani foarte mulţi de pauză de la scris în care am trăit mai mult în tribună decât în rânduri, Gelu, îl ştiţi voi, că doar şi el ţine site-ul ăsta, în Lublin, m-a invitat la o bere şi m-a încurajat să scriu din nou. Am lăsat nota asta aici, doar pentru că un "U"-ist şi-a pus sufletul pe tavă să invite un alt "U" - ist să-şi pună sufletul pe tavă. Asta-i tare important, zic io...

Tudor Pogăcean