2012-10-05 11:23:34

În primul rând, vă mulţumesc că m-aţi citit: înseamnă că am avut cel puţin un cititor: şi încă unul sensibil şi atent. Deci, încăodată, mulţumiri. În al doilea rând, scuze pentru micile deficienţe de informaţie, pe care mi le-aţi îndreptat. Mie îmi lipseau. Răspund cu o replică mai puţin însemnată: nu ştiu cât de sibian sunt, eu locuind la Avrig, dar „o ţâră” de clujean sunt, devreme ce am locuit acolo cam douăzeci de ani, deci un ciclu de viaţă şi, mai ales, m-am născut şi am copilărit la Moci. Înţelegeţi ce emoţie simt când deschid site-ul ucluj.ro şi găsesc emblema unui sponsor, cred, Semănătoarea Moci. Asta trebuie să fie în fostul domeniu al grofului Gall, în preajma căruia mă jucam. Tot atunci am auzit prima dată de U. Era înainte de 1940 şi dragostea a fost la prima... vedere, ca-n filme, în basme şi uneori în realitate.

Dar să revin la problemele de astăzi ale lui U.  Sigur că apariţia unui investitor strategic ideal, care să se înhame la o idee, este o utopie. Sau ar putea să fie un capriciu personal, ceva ca o aniversare la Nisa pe aproape un milion de dolari. Dar dacă tot suntem pe tărâmul utopiei, daţi-mi voie să vă prezint eu una, care îmi bântuie reveriile de zi şi, mai ales de noapte:
Închipuiţi-vă că s-ar strânge, într-o bună zi, toţi rectorii instituţiilor universitare din Cluj, animaţi, ori măcar strânşi între ei de ideea reînfiinţării echipei de fotbal universitare din acest oraş. Câţi ar putea fi? Cel puţin 4, dar sigur s-ar putea şi mai mulţi. Apoi închipuiţi-vă că fiecare ar oferi, pentru acest scop, câteva locuri de studii gratuite la universităţile lor. Aici vă cer îngăduinţa unui moment de atenţie: dacă aveţi dubii sau obiecţii punctuale, la fiecare punct din acest proiect închipuit, păstraţi-le pentru final, pentru că unele din ele s-ar putea să fie clarificate pe parcurs, iar cele care ar fi să rămână vor  comporta o discuţie aparte, pe rând. Deci, reluând firul expunerii, aveţi idee cât costă un loc de studii la una din universităţile din Cluj? Cifra precisă eu nu o ştiu, dar se poate afla. Asta e una la mână, cum spunea învăţătorul nostru de la Moci, dl Pleşa. A doua la mână ar fi că masa şi cazarea ar  putea fi asigurate la hotelurile din parcul sportiv, pe care le cunoaşteţi şi le cunosc.

Bine, dar veţi întreba dvs, pentru cine locuri de studii, pentru cine cazare şi masă? Pentru acei tineri, răspund eu, români, maghiari, germani şi de alte naţionaltăţi, cum zicea formula, din interiorul ţării şi de peste hotare, care ştiu şi vor să joace fotbal şi mai vor să facă şi studii universitare care să le asigure ceva în plus faţă de meseria de fotbalist. Care nu se ştie cât va mai fi o vacă bună de muls, cum este acum, şi semnale în acest sens au început să apară; deocamdată în Franţa, cu noul ei preşedinte, dar se poate şi pe alte tărâmuri.

În orice caz, reţeaua universitară clujeană, după câte ştiu eu şi nu o ştiu pe toată, în amănunt, poate forma nu numai medici, cum a format vreo câteva zeci din fotbalişti, dar şi ingineri, arhitecţi, apoi agronomi, specialişti în iarbă şi gazon, să zicem, dar şi economişti şi administratori sportivi, jurişti specializaţi pe teme specifice, chiar şi istorici şi filologi. Ce să mai vorbesc de facultatea de educaţie fizică, unde este o catedră de jocuri sportive, care poate forma antrenori şi preparatori fizici. Asupra acestui punct am să mai revin.

Mă gândesc că din sutele, poate chiar mii, de elevi ale şcolilor de fotbal din ţară, la care putem adăuga probabilitatea unora, chiar foarte puţini, din afara acestui sistem, tot s-ar putea strânge câteva zeci din care să se selecteze cei 30-40 pentru lotul unei echipe; poate şi mai mulţi, pentru echipa a doua.

Ei bine, aceştia ar avea asigurate studiile, casa şi masa. Ceea ce ar trebui plusat, pentru deplasări, salarii, prime etc., s-ar putea obţine din sponsorizări, capitol asupra căruia voi reveni.

Este nevoie, desigur, de un antrenor. Dar de ce există, la facultatea de care am pomenit, o catedră de jocuri sportive şi acolo de ce există disciplina fotbal? Permiteţi-mi o incursiune în trecut, care este, din păcate,  domeniul meu: prin anii 60, la un moment dat, echipa, căci despre U este vorba, nu mergea prea bine. Și atunci, lovitură de teatru: apare un antrenor nou, de care nimeni nu prea auzise, în afara unor cunoscători, pentru că nu se ştia să mai fi antrenat pe undeva. Și echipa începe, după necesara perioadă de pregătire, să joace un fotbal încântător. Și apar şi rezultatele. Neţa se numea acel antrenor, Puiu Neţa, se pare, îi spuneau cunoscuţii. Și nu era nimic altceva decât asistent, cel mult lector, adică şef de lucrări tocmai la educaţie fizică.

După mintea mea, episodul a fost absolut firesc: unde să fie concentrată ştiinţa fotbalistică, dacă este să o numim astfel, decât la o astfel de catedră de specialitate? Acolo trebuie să fie toată informaţia, toată bibliografia, dacă este o catedră care se respectă, iar specialiştii ei ar trebui să fie cei mai buni specialişti în domeniu. Pentru că unde sunt cei mai buni specialişti din Cluj, în toate domeniile: medicină, matematică, chimie, fizică, ştiinţe sociale, drept şi altele, şi altele, dacă nu la universităţi şi la institutele academiei? Iar unii dintre ei sunt şi într-o parte şi-n alta.

Mai aflu şi eu una şi alta şi aflu despre preparatorii fizici de la câte o echipă de fotbal: ba că e din Germania, ba că nu ştiu de unde; că are un salar de atât sau unul de atât. Foarte bine, zic eu, dar dacă un astfel de specialist are cunoştinţe şi metode pe care ai noştri nu le au, atunci cei de la catedrele de specialitate ce fac? De ce nu se informează? O fi vreun secret aşa de bine păzit?

Aproape sigur că nu. Și am să vă spun ceva ce o să vă pară o enormitate: nu ştiu dacă în disciplinele sportive se fac doctorate, dar ar trebui să se facă. Și atunci, un doctorat, făcut în fotbal, sau măcar o cercetare, un experiment, cu tema formarea şi afirmarea unei echipe competitive într-un ciclu de patru ani ar putea fi cea mai frumoasă temă, atât pentru un antrenor, cât şi pentru un preparator fizic, care este, în acelaşi timp, cadru diactic la catedra de jocuri sportive a facultăţii de educaţie fizică.

Vi se pare o utopie? Vi se pare un vis? Citiţi o biografie, două, trei, a unor oameni iluştri, mari savanţi, şi veţi vedea că toate proiectele lor au avut, la început, profilul unui vis şi că neîncrederea celor din jur a fost ambianţa obligatorie, dacă nu chiar necesară, pentru visele lor, iar numai încrederea proprie în propriul proiect, susţinută, evident, de competenţă, talent, multă muncă, multă, multă muncă şi un dram de şansă, şansa necesară, au putut să dărâme zidul neîncrederii.

Revin la problema sponsorizării. Să găseşti în Cluj sau prin împrejurimi un investitor strategic, care să suporte toate cheltuielile, este cam greu, dacă nu chiar imposibil. Dar câte o sponsorizare, două, mai uşor; poate chiar mai multe. În SUA am fost, pentru scurt timp, bursierul unei universităţi, din oraşul Iowa City. Universitatea era veche, pentru americani, cam o sută de ani. Fusese ridicată de ceea ce numim noi, astăzi, sponsori locali, acolo, producători de porumb. Simţiseră ei că, acolo, la ei, este nevoie de o universitate. Și-au făcut una. Era universitatea lor, a comunităţii statului respectiv, construită şi întreţinută de aceşti producători de porumb; astăzi în top 10 al universităţilor americane. Este timpul, cred, ca şi întreprinzătorii de la noi să înţeleagă că fac parte dintr-o comunitate, că interesele comunităţii sunt şi ale lor şi că ei, ca oameni cu posibilităţi, sunt datori cu ceva comunităţii şi să contribuie la binele comun. Dar asta, evident, este o chestiune politică şi politicienilor le revine menirea să o rezolve.

Spuneam că ar trebui să fiu mai scurt; dacă se leagă sămânţă de discuţie, pot să revin peste câteva zile. O ultimă evaluare a şanselor: proiectul (utopic) privitor la un investitor miraculos are, după aprecierea mea, şansă cam sub 5%; proiectul celălalt, utopic şi el, privind asocierea universităţilor clujene poate avea şanse între 5 şi 10%. Totul depinde de norocul sau inspiraţia ca iniţiatorii să găsească, între rectorii clujeni, unul care să adere la idee şi să o susţină. Dacă nu chiar rector, măcar un factor influent din una dintre universităţi.

Oricum, închei în sens optimist, cu o vorbă de pe la noi: S-auzim de bine!

Mircea Tomuş