2012-05-17 12:12:50

Dl X nu are dreptate când spune că dl Y este un nimeni la noi în ţară, pentru că dl Y este cineva. Apăruse şi până acum destul de des pe sticlele televizoarelor noastre, dar de când cu prima reprezentaţie din derbiul Clujului, a fost, o vreme, la concurenţă cu marile vedete, cărora este destul să li se pronunţe doar numele mic, precum Monica, Şerban sau mai ştiu eu cine, pentru a se provoca fiori în publicul obişnuit cu astfel de senzaţii. Nu numai că dl Y este un astfel de cineva, dar el face parte din echipa acelui patron care tocmai de curând şi-a dăruit o televiziune, adică o fabrică de imagini publice, care croieşte şi lansează, pe banda rulantă a imaginilor, astfel inşi care sunt cineva fără să fie neapărat şi ceva de capul lor. De-acum este mult mai uşor pentru acest cunoscut patron: are o echipă întreagă de slujbaşi care nu pentru altceva sunt plătiţi, ci tocmai pentru aceea, ca să facă ei cineva pe cine vrea patronul lor şi mai mult decât să rescrie istoria, s-o reconstituie, după plac şi interes.

Dl Y are dreptate când spune că dl X este un nimeni, pentru că tocmai un nimeni şi este. Ia să ne gândim puţin: cine ştie, astăzi, cine este cel mai mare pictor român în viaţă? Nimeni nu ştie şi tocmai astfel şi pentru aceea, cel mai mare pictor român în viaţă este un nimeni. Dar cel mai mare muzician român în viaţă? Asemenea, tot un nimeni. Şi tot aşa, cel mai mare matematician, cel mai mare arhitect, cel mai mare sculptor român în viaţă? Dar pentru ce să mergem chiar aşa de departe? Şi pentru că tot pornisem de la ceva în legătură cu Clujul, cine este cel mai bun tenor din Cluj, la ora actuală? Dar cea mai bună soprană ori cel mai bun bariton? Dar cel mai bun pictor, compozitor, arhitect sau muzician? În vremuri demult depărtate, când generaţia care se apropie astăzi de 80 de ani era ceea ce se numeşte tineretul oraşului, pentru acest tineret, cineva era cel mai bun tenor de la operă, şi cea mai bună soprană şi cel mai bun bariton; dar şi Mircea Luca sau Traian Georgescu, stoperii echipei de fotbal, ca şi extrema dreaptă, Zoltan Ivansuc, ori interul Paul Marcu. Nu era nici un deranj pentru un astfel de cineva din domeniul cultural sau ştiinţific, să i se pună alături un cineva din domeniul sportiv. Sigur că Lucian Blaga era Lucian Blaga, dar şi Ion Moina era Ion Moina; fiecare în felul lui şi, când era la o adică, totul se raporta la specificul  unui domeniu sau altul. Nu se amestecau merele cu perele şi nici lâna cu brânza.

Acum, însă, când ne putem bucura din plin de avantajele televiziunii, ba chiar şi de cel al internetului, şi când gloriile şi, deci, persoanele care sunt cineva pot fi fabricate cu maşina de făcut glorii, din doi timpi şi câteva mişcări, a fi cineva nu mai depinde, din fericire pentru noile glorii şi profitorii lor, nici de girul vreunei critici de specialitate, nici de cel al presei, nici de al opiniei publice; putem vedea şi înţelege că a fi cineva depinde, până la urmă, urcând până la  punctul de pornire al lanţului cauzal, cum sturionii urcă până la locul de unde li s-a plămădit celula iniţială, depinde, zic, de sacul cu bani. Cine îl are face tot ce pofteşte cu el, cu sacul cu bani, tot ce pofteşte şi mai ales tot ce îi stă în interes. Deci şi glorii şi inşi care să fie cineva; mai ales astfel de exemplare.

Şi cum patronul acestui domn X, care este un nimeni, acest domn X, adică, şi poate chiar şi patronul d-sale, nu posedă un astfel de aparat miraculos, care confecţionează glorii şi dimensiuni publice la comandă, domnul X va trebui să se resemneze şi să accepte cu noi: domnul Y are dreptate, iar el însuşi nu este decât un nimeni, în timpul şi locul unde se cântă, totuşi, la operă, şi Traviata şi Boema, unde mai în fiecare săptămînă se vernisează câte o expoziţie de artă plastică, unde funcţionează zeci de edituri şi apar, zilnic, câteva cărţi. Dar unde, iată, se impun, în ultimul timp, tot mai mult, două voci puternice, care ne spun tuturor, prin intermediul propriei lor televiziuni dar şi al altora, la care sunt prezenţi mai des decât orice alte persoane publice ale Clujului, ceea ce este rău şi ceea ce este bine. Evident şi nu încape nici cea mai mică îndoială, ceea ce este bine este ceea ce fac dumnealor şi slujbaşii dumnealor, iar ceea ce este rău este ceea ce fac ceilalţi, în speţă, competitorii dumnealor. Aşa că mă şi mir pentru ce-şi mai fac probleme clujenii, cu una şi cu alta, bătându-ţi capul că a fost corner ori n-a fost corner, că a fost ofsaid, ori n-a fost ofsaid (aici, unul din aceşti doi domni, cel mai corpolent, ca să zic aşa, a introdus o mică inovaţie de care dl Platini ar trebui să ţină seamă, în preocupările d-sale asupra unor inovaţii în regulamentul jocului de fotbal: ofsaidul după mărime, adică mai mare, care este desigur valabil, şi cel mai mic, care este după caz: dacă este în favoarea propriei echipe a domnului corpolent, evident că nu se socoteşte, dar dacă este invers, se schimbă socoteala şi arbitrul fluieră), pentru că un adevăr şi o dreptate există şi, mai ales, există şi vocea care şi-a asumat misunea de a pronunţa acest adevăr şi această dreptate, iar roata lumii se învârteşte cum trebuie: adică după cum vrea patronul, în interesul sacului cu bani.

Ei, acuma, că în anumite sectoare ale tribunei, de la spectacolul anumit care se numeşte fotbal, ori de la cel atoatecuprinzător, care se numeşte viaţă, există un grup, mai mare, zic unii, mai mic, spun alţii, de nebuni frumoşi, spun ei despre ei, care se înflăcărează de alte idei, emoţii şi pasiuni, decât cele emanate sau dependente de sacul cu bani, asta este o oarecare complicaţie: destul de mare, spun ei despre ei, aceşti nebuni frumoşi, cât să le încapă toată viaţa şi să le croiască un stil de existenţă pe care ţin neapărat, cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, spun alţii, o cauză de dimensiunea şi consistenţa unui sac cu bani, de exemplu, ţin neapărat, spuneam să-şi transmită, acest stil de viaţă, copiilor şi, dacă se poate, copiilor copiilor lor. Nu este nici o complicaţie, spun domnii cu televiziune şi sac de bani, cine sunt ăia, la o adică, ia, nişte infractori, dacă nu dovediţi, care urmează a fi dovediţi. Şi ce dacă, la meciul cu pricina, aceşti nebuni frumoşi au fost cât se poate de frumoşi, dar nu prea nebuni, ca să facă ceea ce ar fi dorit cei doi domni să facă nebunii aceia, de astă dată nu atât de nebuni pre cât îi arată ei, domnii respectivi, atunci când acel cineva din echipa lor s-a dus în faţa lor şi le-a recitat versuri galante din lirica portugheză şi pasaje întregi din poemul Lusiada al lui Camoens? Şi ce dacă? Dacă n-au făcut-o acum, ar putea-o face altă dată, aşa că să le fie interzis accesul pe stadionul pe care nu se poate instala un sistem de sonorizare care să le acopere vocile, iar biletul de intrare degeaba se scumpeşte: 1.că nu este în profitul sacului cu bani care trebuie şi 2., că băieţii aceia pun bănuţ lângă bănuţ şi strâng mână de a mână, se fac luntre şi punte şi tot intră la meci; dacă nu chiar toţi, măcar mare parte.

Hm. Dar dacă spune cineva că toate astea n-au nici o legătură cu sportul, ca exerciţiu fizic şi probă de întrecere? Şi e dacă?, ar veni răspunsul, din partea cealaltă. Cine spune că trebuie să aibă legătură cu aşa ceva?

Bine, dar tradiţia, istoria, noi, sufletele noastre, prietenii noştri, eroii noştri, trăirile noastre? Noi reprezentăm o dimensiune de existenţă pe care o continuăm şi am dori-o continuată şi după noi. Sunt nişte valori...

Poveşti! Baliverne! Ce valori? Valoarea e una singură: (şi se arată spre sacul cu bani). Istoria este cum o scrii; cum a fost ea, treaba ei, o priveşte. Dimensiune? Existenţă? Arată-mi ceva ce poţi face fără bani! Banul e totul!

Dar creaţia? Poezia, pictura, muzica, romanul? Driblingul ingenios, combinaţia trasată pe iarbă, ca  soluţia unei probleme de geometrie? Entuziasmul, uralele? Amintirile pentru anii de bătrâneţe?

Fără bani? Fără bani sunt ca şi când nici n-ar fi! Pentru că banul horărăşte totul: cine e mare, cine e mic; cine este cineva, cine un nimeni. Iar celelalte chiar că nu sunt decât nimicuri, iar cei ce se ocupă cu aşa ceva sunt nişte nimeni. Nimeni. Nimeni.

Are dreptate domnul Y. Şi bine s-a gândit să stea lângă sacul cu bani! N-a devenit dumnealui, nu este un cineva?

Mircea Tomuş