2012-06-24 16:39:06

Chiar dacă se află într-un fel de opoziție una față de alta, vederea de aproape și cea de departe nu sunt într-o opoziție tranșantă, nu se exclud una pe alta; mai degrabă, se completează: una vede detaliile, cealaltă liniile mari. Adevărul, adică realitatea, se compune prin completarea unora cu celelalte.

De la o distanță de 200 km, problemele echipei care ne interesează, enigmaticul U, au apărut, în timpul din urmă, adică în partea finală a „epocii” W. și finalul ultimului sezon fotbalistic, cam astfel: după ceea ce am putea numi un trend ascendent, când mai ales în meciurile de „acasă” au fost jucate pe terenuri închiriate și când echipa condusă de Ionuț Badea a jucat poate cel mai frumos și mai autentic fotbal de la noi, ceea ce i-a adus antrenorului și chiar conducătorului atașamentul aproape total al galeriei, a existat o ruptură din care s-a înnodat șirul mai multor jocuri fără victorie. Poate a fost șocul revenirii „acasă”, adică în gazonul și sub tribunele noului stadion, poate au fost alte cauze, care de la distanță nu s-au perceput. De la distanța de care vorbeam, primul semnal s-a perceput imediat după meciul cu „Steaua”, la care, să notăm, de la distanță s-a văzut că a fost condus de cel mai titrat arbitru al momentului și tot de la distanță s-a văzut cel puțin posibilă o greșală majoră de arbitraj și cel puțin o fază litigioasă, în defavorul gazdelor. Tot atunci s-a văzut și un prim dezacord tactic între finanțator, care recomandase atacul pe aripi, și antrenor, care insista să atace pe centru. Și tot atunci s-a văzut că jocul lui Grozav nu depășea cel încadrat în statutul lui de rezervă. Dar ceea ce s-a văzut cel mai bine, a fost comentariul postului TV Transilvania, care a vorbit, pentru prima dată și oarecum mult prea devreme, pentru un observator de la distanță, de posibila dezintegrare a echipei dlui W.

Acum, de la distanță, se vede limpede că echipa părăsită de dl W trece printr-o criză majoră și, cel mai probabil, se va desființa. Cât poate fi de trist, nu mai e nevoie să spun, dar așa se vede de la distanță. Ceea ce se petrece, acum, la Cluj, sunt doar aranjamente strict tactice pentru un final previzibil și categoric.

De la depărtarea de 200 km nu se văd bine cauzele, dar mai ales agenții faptici ai acestui final. Se întrezărește ceva, dar nimic nu poate fi sigur. Se le luăm pe rând, pe cele care se văd de la distanță, așa cum se văd. Mai întâi, poate fi tot mai plauzibil că ambiția de a juca într-o cupă europeană ar fi deranjat grav concurența: ia să ne gândim, ce ar fi însemnat un joc internațional pe noua arenă, nu pentru susținătorii credincioși ai lui U, care au mers bucuroși la Mediaș și Bistrița și sunt sigur că vor merge la fel de bucuroși, poate chiar mai îndârjiți, și la Zalău sau la Șomcuta Mare sau Mică, în divizia C. Dar pentru publicul așa-zis neutru din oraș și împrejurimi, chiar din tot Ardealul! Iar sperietura dlui W, graba cu care dlui și-a făcut bagajele, termenul limită, fatidic, invocat mereu, pentru lichidare, nu poate să traducă decât ceva mult mai grav decât un regret după doi mici, un gulaș și chiar câteva felicitări de Florii sau ziua de naștere. Privind toate acestea, de la distanță, apare limpede că dl respectiv a fost grav speriat de ceva și poate numai dlui știe de ce. Oricum, sigur este că niciodată nu va spune ce anume.

A venit, apoi, meciul cu echipa din Gruia, care a fost transformat într-un derbi decisiv, bazat pe o rivalitate de neînțeles pentru generația mea, căreia motivația de substrat, dincolo de simpla rivalitate sportivă, îi scapă. Joc întrerupt, atenție!, de același arbitru de le meciul cu „Steaua” și care poate fi și cel mai „curat” arbitru român, dar poate fi văzut, într-o anumită optică, nu spun că este și a mea, a mea o păstrez pentru mine, drept cel mai avizat actor dintre acei arbitri, ceea ce îi poate asigura și îi și asigură prestigiul de incoruptibil. Dar meciul s-a desfășurat așa cum s-a desfășurat, iar reluarea cu brigadă străină, tocmai din Croația prietenă, unul din ei având un prenume familiar, pentru noi ardelenii,  s-a încheiat așa cum se știe și, poate, așa cum a trebuit. Așa s-a  văzut, de la distanță, și s-a mai văzut că, după acest sfârșit concludent, cineva a fost mai speriat decât fusese până atunci și s-a vorbit pe față despre bagaje.

Colateral cu această sperietură și în legătură indirectă/directă cu ea, stă imobilitatea autorităților locale, de orice culoare politică ar fi ele. Să nu uităm că s-a desfășurat, între timp și tocmai în toiul crizei, o campanie electorală, iar de la distanță nu s-a văzut că în această campanie soarta echipei de fotbal cu insemnul U ar fi constituit vreo miză. Asta în timp ce, într-un centru în multe privințe asemenea cu cel de pe malurile Someșului, același insemn pe un tricou albastru, de astă dată, a dus la una din cele mai spectaculoase răsturnări electorale, dacă nu chiar la cea mai spectaculoasă. De la distanță, pare cel mai convingător argument pentru destinul final al lui U Cluj.

Numai că, de data aceasta, mai greu s-ar putea da vina pe sperietură. Dar, dacă, totuși? Ceea ce poate fi posibil, în anumite condiții. Oricum, ceea ce se vede de la distanță, este indiferența. Dar nu indiferența ca atare, aceea fără simțire, cum poate fi indiferența general umană și mai ales a oamenilor conștienți de puterea lor, ori, mai degrabă, amorțiți de propria încredere în puterea lor. Ceea ce este o simplă iluzie, pentru că, într-o lume normală, fiecare ins are tocmai atâta putere cât are și cel de alături de el. Sau spune cineva că nu trăim într-o lume normală?

În orice caz, de la distanță, indiferența factorului politic clujean se vede ca o conștientizare a faptului că ceea ce s-ar opune faptului limită de desființare a echipei de fotbal U nu reprezintă un factor sau factori demni de luat în seamă în ecuația pe cât de simplă pe atât de complicată a vieții obștești clujene, cu toate iradierile ei, regionale, naționale și internaționale. Dacă pentru cele câteva zeci de generații care s-au perindat pe scena vieții respective, din 1919 și până acum, o asemenea desființare, ale cărei scene și acte preliminare, grotești, dramatice, vizibile și ascunse, s-au desfășurat, până acum, și vor continua să se desfășoare, sub ochii noștri sau la fereală de orice privire de mai aproape sau de mai departe, deci dacă o asemenea desființare s-ar fi anunțat, doar, cumva, ceea ce a și fost cazul, de câteva ori, fiecare din acele zeci de generații ar fi tresărit, ca și cum ar fi fost curentate cu zeci de mii de impulsii electrice, și ar fi reacționat. Ceea ce s-a și întâmplat, în toamna lui 1940, când cu diktatul unor mari puteri care se pregăteau să cucerească lumea, ori la începutul anilor 50, în numele unei ocupații și ideologii străine, cu programul lor de înstrăinare. Atunci, generația din 1940 și-a făcut bagajele, dar nu cum știm noi cine și nu în numele a doi mici și un gulaș, ci bărbătește și eroic, găsindu-și adăpost într-o fostă cazarmă, mâncând cu soldații, în deplasare, pe băncile de scânduri ale vagoanelor de clasa a treia, pâine și ceapă, slănină dacă aveau, nici vorbă de mici, nici vorbă de gulaș. La 1950 sau cât să fi fost, un mare profesor și medic, fost rector al Universității, scos din detenție să tămăduiască un puternic de atunci al țării, a avut curajul să lege actul lui medical salvator de salvarea echipei.

Vine, apoi, inerția mediului universitar clujean și, în primul rând, a conducerii UBB. Fiind la distanță, sunt dispus să acord circumstanța unor preparative nu neapărat secrete, dar, deocamdată, încă invizibile; dar nu pot să nu iau în calcul și factorul indiferență, chiar și pe aceea totală. În orice caz, până nu se văd rezultatele.

Iar rezultatele care, dacă vor fi, vor înmănunchia mai multe măsuri și acte menite să salveze nu ceva strict concret, un fel de structură mai mult sau mai puțin organizatorică și organizată, ci pur și simplu o idee. Tocmai de acea, de la distanță se vede bine că nu oricine, orice persoană, poate să-și ia o asemenea sarcină ingrată. Nu poți să te angajezi la hamul unei idei și să fi cu un ochi al minții la contul din bancă și cu altul la doi mici și-un gulaș. Poți să fi, în acest caz, un onest om de afaceri, chiar un priceput om de afaceri, un avizat om de afaceri, dar nu ești ceea ce se chiamă un om pentru o idee. Oameni pentru o idee au fost generația lui Onisifor Ghibu, care au întemeiat-o, cea a lui Silviu Dragomir, care au continuat-o, a fost Iuliu Hațeganu, care a salvat-o, au fost ceilalți rectori ai universității clujene, care au dus-o mai departe. Domnului care a plecat la Ploiești nu putem să-i cerem ce nu poate să dea. Dânsul știe să câștige, eventual și să piardă, dar preferă să câștige mereu. S-a dovedit că nu este dotat cu funcția sacrificială, nu are organ pentru aceasta. N-ar fi nici o problemă, dacă plecarea dsale nu ar fi lăsat deschisă ușa pe care va intra fantoma dezagregării. Am înțeles: dl respectiv a ratat o afacere și este hotărît ca, într-un fel sau altul, s-o lichideze. Ceea ce înseamnă că tot dsa n-a înțeles că fusese integrat într-o idee, iar cu lichidarea ideilor este ceva mai complicat decât cu aceea a afacerilor. N-a înțeles ori nu l-a interesat, ceea ce este totuna. Oricum, este scos din joc, pentru că n-a intrat niciodată în joc, este degrevat de responsabilitate, pentru că nu a avut și nu și-a asumat niciodată responsabilitatea ideii.

Dar atunci: cine are responsabilitatea ideii? Întrebați-mă dumneavoastră, cei de aproape, pe mine, cel de departe. De aici, de la distanță, se vede ideea, cum o vedeau eroii teatrului lui Camil Petrescu. Cred că se vede și de aproape, unde se și trăiește ideea. Responsabilii de idee se disting mai greu de aici, din depărtare. De acolo, de aproape, îi puteți vedea mai bine și-i puteți și arăta, cu degetul: ăsta și ăsta; și ăsta.

Nu-i trageți de mânecă? Dacă n-o faceți, vă încărcați de responsabilitatea de-a fi lăsat ideea să se stingă, ca o lumânare.

Mircea Tomuș