2012-08-27 12:51:36

Hai să ne jucăm mai departe de-a "tunelul timpului", apropo de textele foarte reuşite ale lui Souca şi Codruţei... Felicitări! Apropo, parcă eram mai mulţi p-aci când aveam echipă de "cupe europene"... Haideţi, fraţilor şi surioarelor, înapoi la scris! Sau cereţi şi voi salarii mari şi vă căutaţi echipă nouă? Vă mai miraţi de alţii... Imediat plânge Prodanca, pe la Big Brother, că nu are nici "scriitori" şi mută echipa la Dăbuleni. Acolo, în localitatea natală, unde a învăţat ea să scrie... Stau mărturie gardurile bostănăriei...

Aveţi mai jos print-screenuri după un interviu apărut într-o revistă dedicată Universiadei din 1981, desfăşurată la Bucureşti. Cel intervievat a fost Gheorghe Staicu, antrenorul lui "U" din aceea perioadă. Staicu, născut în 1935, avea atunci 46 de ani şi jucase vreo 15 ani la CCA, cu care a fost campion naţional de mai multe ori. Apoi a jucat şi a antrenat pe la mai multe formaţii de Divizia A. Am făcut un rezumat scurt ca să înţeleagă lumea că omul cunoştea foarte bine fotbalul românesc şi nu venea de pe coclauri la "U". Ulterior a fost şi antrenor la lotul olimpic. Staicu a venit la noi exact în campionatul 1979-1980, după Teodor Pop cu care promovasem în A. A reuşit să ne salveze de la retrogradare, până la urmă. Ţin minte că la început jucam frumos în "era" Staicu. El l-a împins "vârf" pe Tim Câmpeanu, care înainte jucase mai mult mijlocaş ofensiv. În campionatul  79-80, Tim a şi câştigat titlul de golgeter la luptă cu Marcel Răducanu. Ulterior, Răducanu a fugit în Germania şi la un moment dat a fost ales cel mai bun jucător străin din Bundesliga. Într-adevăr, mari jucători amândoi. Coincidenţă. Şi Tim a ajuns câţiva ani mai târziu în Germania, dar este altă poveste.  

O să vă spun, din acea perioadă, două istorioare. Poate le-am mai spus, dar nu aici. Şi îmi pare că e vremea să mă repet, pentru că e cam înnorat afară. E bine de depănat amintiri frumoase, în vremuri întunecate... Oricum, cine le-a mai "ascultat" să mă scuze. O povestioară e din auzite, de la "bătrăni", alta e trăită de mine.

Prima, îmi cer scuze dacă greşesc, dar au trecut anii şi nu am participat direct, cred că a avut loc în a doua etapă a campionatului 1979-1980. Oricum, aşa ţin minte că era vorba de un meci Sportul Studenţesc- "U". Atunci a fost 0-1. În retur a fost războiul cel mare cu Miliţia, după un arbitraj imbecil al lui Ianul. În fine, până la urmă, detaliile contează mai puţin. Comentatorul radio, parcă Ghiţulescu era, comenta de pe marginea terenului în Regie. În spate, în tribună, era galeria lui "U". Auzind prima dată imnul nostru, "Slavă ţie, studenţie", Ghiţulescu, impresionat de versuri, de melodie, de tot, i-a rugat pe suporterii lui "U" să înceapă să îl cânte încă o dată, atunci când va intra el să relateze partida pe postul de radio. Era emisiunea "Fotbal minut cu minut", aşa se numea. ("Alo, Minoiu...", mai ţine cineva minte?) Aşadar, când s-a ajuns cu transmisia în direct în Regie, comentatorul a făcut semn către tribună şi corul nostru a cântat imnul... Şi l-a cântat atât de frumos încât Ghiţulescu, după ce a terminat relatarea radiofonică, le-a mulţumit şi i-a aplaudat pe băieţi.

A doua întâmplare am trăit-o la un meci pierdut cu Dinamo, la Bucureşti, în 1980-81. Atunci nu aveam ţarcuri şi peluze separate de publicul gazdă. Nici nu aveam nevoie, eram aplaudaţi pe oriunde mergeam. Pierdusem cu 2-1, cred, îi aşteptam pe spectatorii bucureşteni să iasă din tribună, la sfârşitul meciului. Am început o "Kalinkă" pe voci. Nu eram aşa mulţi. Poate maximum vreo 50... Dinamoviştii nu s-au mai grăbit să iasă, să plece acasă. S-au oprit. Ne-au ascultat şi, când am terminat de cântat, ne-au aplaudat. Cu drag şi cu respect, ne-au aplaudat. Aveau aşa o privire uşor buimacă. Nu înţelegeau. Noi pierdusem. Cântam, totuşi... Şi cântam fain. De abia după aceea, după ce au ascultat Kalinka până la capăt, au ieşit bucureştenii din tribună. Dar au ieşit încet, pentru că noi am continuat cu ale noastre cântece şi ei nu s-ar fi dus... Atunci eram din alt film pentru ei. Eram din alt film pentru oricine. Astăzi...

Antrenorul Gheorghe Staicu, în 1981 (vezi printscreen, fraza din final): "U" are un trecut prea frumos şi glorios ca să nu merite pe drept să fie o echipă de nivelul celor din Craiova şi Bucureşti. Fiindcă orice s-ar spune "U" rămâne cea mai iubită echipă din fotbalul românesc.  

Să revin, aşadar, la Gheorghe Staicu. A fost antrenor la "U" doar vreo două sezoane, exact în anii poveştilor mele (80-82). Înainte nu a mai antrenat aici, niciodată. Mai mult, nu ne băteam la titlu, nu ne băteam la cupe, ca să ne iubească lumea pentru cine ştie ce performanţe... Oare de ce spunea el, în interviu, că "U" e cea mai iubită echipă din România? Poate pentru că mai era păstrat încă spiritul adevărat al "şepcilor roşii"? Nu ne trebuiau lideri atunci. Nu aveam lider... Oricare putea începe un cântec, pentru că ceilalţi îl urmau bucuroşi... Pe drum, pe tren, pe stadion, oriunde cântam împreună... Şi, deşi şi noi mai făceam nefăcute prin deplasări, eram cei mai frumoşi. Şi, dacă eram frumoşi, lumea ne iubea... Simplu! Vedeţi, eu sunt foarte mândru că am trăit acele vremuri. Şi sunt liniştit. Măcar eu am putut spune o poveste frumoasă, despre cea mai iubită echipă din fotbalul românesc. Numai "U"!

Adrian Cinpoeru