Ca să putem răspunde la această întrebare, trebuie să ne întoarcem de câteva ori în timp și să medităm. Mai, întâi, la 1919, când s-a întemeiat viața sportivă universitară clujeană și când noua instituție abia înființată era cât și ca o familie: câțiva profesori și nu foarte mulți studenți. Din corpul didactic, dintre care cei mai de seamă au fost și inițiatorii mișcării sportive, să notăm că erau oameni de științe, numite azi pozitive, dar și de cele umaniste și sociale, și mai ales Octavian Ghibu, în al cărui CV figurau cel puțin două universități europene, cu veche tradiție și care era, prin formație, un strălucit pedagog. Toți împreună, când au inițiat mișcarea sportivă universitară, n-au înființat numai o echipă de fotbal, ci au întemeiat o dimensiune, fundamentală, a învățământului academic clujean și au instituit o tradiție. Era ca o marcă distinctă a acestei universități, cum sunt întrecerile de canotaj, între Oxford și Cambridge, și alte tradiții similare la mari universități germane, spaniole, italiene etc. Acest semn distinctiv și-a pus pecetea lui pe viața întregului oraș care, câteva bune decenii, a fost și oraș, dar a fost, totodată și un campus universitar, aproape cum sunt cele americane. Parcul sportiv al Universității, ridicat, după cum spune istoria scrisă de regretatul G.I.B., pe locul unde erau aruncate, altă dată, gunoaiele orașului, a fost chiar un astfel de campus pentru studenții sportivi.

Chiar dacă se practicau multe alte sporturi, unele cu performanțe de răsunet, cum a fost atletismul, în care a excelat Ion Moina, un atlet de valoare cel puțin europeană, la vremea lui, dar și înot, volei și baschet, rugbi și handbal, oină, la vremea ei, echipa de fotbal a devenit foarte curând simbolul sportului universitar clujean care, repetăm, era o dimensiune de bază și definitorie a vieții academice din orașul de pe Someș. Că frământările politice și istorice au ajuns să își pună, în timp, pecetea pe acest fenomen, cum, de altfel, și-au pus-o, încă mai apăsat, pe toate domeniile vieții publice și chiar private, este un adevăr, uneori dureros, alteori numai regretabil, dar nu mai puțin adevărat. Numai că vigoarea acestei dimensiuni, însuflețită de vigoarea însăși a vieții universitare clujene și întreținută cu grijă prin diferite manevre și tactici de politică locală, au făcut ca, împreună cu standardele științifice și pedagogice, mereu ridicate, pe cât permiteau condițiile vremii, dar niciodată abandonate total, niciodată negate, au conservat coerența de ansamblu a acestei vieții, cu diferitele ei componente: cadre didactice, studenți, personal auxiliar, orizontul de domenii și setul de discipline, alături de care dimensiunea sportivă, practică, pe de o parte, reprezentativă, pe de alta, s-a conservat și perpetuat ca un fond de bogată și semnificativă tradiție, un fel de, cum se mai spune: marcă a fabricii.

În acest fel, mai cu hopuri, mai cu împiedicări, dar și cu țâșniri de avânturi, i-a fost dat vieții universitare clujene să-și desfășoare destinul și să-și scrie istoria în deceniile care se cunosc, până la anul de grație 1990. Când s-au întâmplat două evenimente importante, într-o succesiune care îmi scapă dar care, până la urmă, nu are cine știe ce importanță. Unul a fost cel care s-ar putea numi privatizarea echipei de fotbal, episod nefericit, nu ca atare, ci prin totala lipsă de șansă a unor investitori fără experiență, care i-au îngropat, pentru mult timp, viitorul în condițiile economiei de piață. Celălalt a fost lepădarea conducerii de atunci a UBB de dimensiunea activității sportive. Să ne înțelegem: nimeni n-ar putea nega, nici măcar contesta, în vreun punct sau în altul, imensul progres și importanta prefacere care s-a petrecut între zidurile venerabile ale Universității clujene. Dar această recunoaștere nu înseamnă obligația și nici măcar pretenția de a trece sub tăcere faptul istoric real, înainte de a-l califica într-un fel, că e bun sau e rău. Și faptul istoric este că UBB a renunțat, în condiții pe care ea le cunoaște mai bine și cu justificări care o privesc și pot fi de înțeles, la un important capital de tradiție pe care i l-au lăsat moștenire înaintașii: cel proiectat și înfătuit de un pedagog ca Onisifor Ghibu, de un istoric ca Silviu Dragomir, de un om de știință ca Iuliu Hațeganu și de mulți alții ca ei.

Pentru că, să ne înțelegem: ceea ce s-a petrecut, ca istorie, sub semnul unei simple inițiale, U, timp de șapte decenii, de la 1919 la 1989, a fost și simplă faptă sportivă, dar și proiect pedagogic de ansamblu, pentru câteva zeci de generații, și act de reprezentare, dar și exercițiu de recunoaștere și de legitimare, instituire de tradiție, construcție de semn, de simbol, iar până la urmă, amplu construct în beneficiul unei comunități mult mai largi decât sunt limitele unui oraș sau ale unei provincii și decât viața unei singure generații. A fost ceva care avea toate șansele să hrănească cu energii cum sunt acelea care au atras sute și poate mii de generații de studenți și foști studenți, de simpli particulari-spectatori, iar acum milioane de telespectatori, la secularele curse cu ambarcațiuni dintre Oxford și Cambridge. Că rectorii și decanii clujeni, senatele lor, au făcut din Universitatea lor o instituție aproape cu adevărat europeană, recunoaștem cu toată inima. Că acestui edificiu îi lipsește un pilon din sistemul fundației, nimeni nu ne va putea convinge de contrariul. Că el va trebui suplinit și cum, urmează să răspundă sau nu cei care conduc azi UBB.

Vorba nu e să le oferim sau măcar să le sugerăm soluții. Dar câteva observații tot putem face:

Cum a fost de-a ajuns palmaresul lui U și sigla și celelalte la cine-a ajuns, adică la un organ al puterii de stat județene, vorba celor vechi: știe păcatul. Oricum, n-au ajuns unde trebuia. Unde ar trebui să ajungă? Știu, dar nu spun, pentru că încurcate sunt căile legislației actuale etc. Să sperăm că le va lumina Cineva de Sus, că numai așa se poate.

L-am auzit vorbind despre problema echipei de fotbal U pe excelența sa dl Rector actual. Dar nu e vorba despre echipa de fotbal, stimate dle Rector. Este vorba despre o dimensiune, zicem noi: importantă, a onor. instituției pe care-o conduceți, despre un capitol pierdut din tradiția ei, despre o siglă proprie, care s-a pierdut prin străini, de foacă fotbal cu ea, unii cu alții. Deci îi dau cu piciorul. Dacă chiar vreți să știți, pentru că de știut nu-mi închipui că nu știți, în ultimele trei decenii din istoria lor, ministerele comuniste de resort au înțeles și-au susținut financiar această dimensiune a principalelor noastre universități. Și, în orice caz, pe cea a Clujului.

Oricum, acest lucru fiind teoretic și practic, azi, imposibil, vă propun să ne întoarcem cu fața spre Apus și să vedem ce fac marile universități americane, pe care reiese că le cunoașteți atât de bine. Ce ziceți de programele de atletism de acolo? Dar despre Divizia Universitară a campionatului de fotbal american? Care, la ora la care am cunoscut-o, avea atâția specatori, încât se autofinanța lejer. Sigur că, la noi, pentru început, ar funcționa un cerc vicios, ca la orice început: ca să începi să produci bani, trebuie să ai bani să începi. Credeți că este o problemă de nerezolvat?

Mi-a plăcut indignarea dvs și nobila detașare de comportamentul unor sportivi la un așa-zis derbi local. Vă face, într-adevăr, cinste. Dar nu până-ntr-atât încât să vă servească de alibi față de ulerioara nepreocupare pentru problemă. Care, de aici, se vede la cote minime, chiar lângă zero. Îmi permiteți să vă rezum un punct de vedere: dezinteresarea conducerii UBB (și a celorlalte instituții universitare clujene) de problemele echipei de fotbal U este, în realitate, un dezinteres, poate doar parțial, de dimensiunea exercițiului fizic în format pedagogic a învățământului universitar clujean, și sigur, un cvasi-total dezinteres față de o componentă importantă a tradiției lui definitorii, o neglijare deliberată a unui semn distinctiv al lui, aruncarea în uitare a unui simbol. Să vă spun eu, dvs, un mare savant, despre portanța și rolul simbolurilor în viața omului, chiar și, mai ales, a celui contemporan?

În final, revenind pentru a treia oară la același exemplu, aș vrea să vă întreb, domnule Rector, în calitatea mea de fost student și doctor al universității pe care o conduceți, când apreciați dvs., care cunoașteți unele din marile universități ale lumii,  cum și în ce condiții va înceta una din cele două venerabile instituții academice din Oxford și Cambridge întrecerea lor anuală la sportul cu vâsle? Teamă mi-e că știți, ca și mine, că răspunsul e cel pe care-l dă corbul lui Poe:

-Nevermore!

Asta, ca să-nțelegem noi ce-nseamnă tradiție.

Mircea Tomuș