Evident, este vorba de eșecul ultimului investitor la U Cluj. Radiografia lui, a eșecului, evidențiază o primă formațiune sensibilă: acea entitate, persoană sau instituție, ori și una și alta, care a acceptat să trateze și apoi să încheie un act oficial, probabil un contract, cu investitorul bucureștean pe care nu-l recomanda nimic, nimic altceva decât faptul că se presupunea că deține capital și e interesat să investească în fotbal. În biroul oficial de la Cluj, s-a gândit cam cum  se gândea cu 40, 50 de ani în urmă, când era suficient ca datele unei probleme să fie înscrise în schema unei doctrine, pe atunci cea a comunismului, pentru ca să fie considerată rezolvată. Așa și acum, dar după doctrina capitalismului victorios: avem capital, avem investitor, avem capitalism, avem succes. În realitate, am avut investitor, am avut capital, nu știu dacă am avut capitalism autentic, dar succes n-am avut deloc. Unde a fost „hiba”, vorba ardeleanului, putem afla continuând radiografia.

Focalizăm „aparatul” pe investitor: a avut bani, a avut dorința să investească, a avut chiar și un fel de consilier, dar... Dar acel așa-zis consilier era cel mai puțin instruit, poziționat și abilitat să ofere investitorului informații corecte, deci utile, despre... Despre ce? Despre obiectul investiției. Iată un termen nou, apărut în ecuația „afacerii”, până acum neluat în seamă. Pentru că, chiar necunoscând textul actului oficial încheiat între oficialitățile clujene și investitorul bucureștean, nu cred că el cuprinde vreo referire la identitatea cu totul deosebită, specifică, a clubului de fotbal U Cluj. Probabil, au considerat că această identitate nu contează pentru derularea afacerii. Și au greșit. Se va vedea cum.

În posesia actului iscălit și parafat, investitorul a pornit la treabă, cum știa el. Și nu se poate spune că nu și-a făcut treaba, așa cum o știa el: a reconstruit echipa, a readus-o în prima ligă, a traversat perioada destul de grea a unui nou exil, de astă dată benevol și itinerant, a văzut-o readusă la Cluj, într-un stadion încăpător și ultramodern, a așteptat succesul și succesul n-a mai venit. A venit, în schimb, retragerea investitorului, în condiții care țin, de acum, de competența justiției să le judece și sancționeze.

Cum, din momentul achiziționării pachetului majoritar de acțiuni,iînvestitorul  a fost singurul decident în problemele echipei, este normal să atragă spre el toate liniile de miră ale aparatului investigator. Numai că el spune că n-are nici o vină: el a lucrat numai în interesul echipei, pe când ceilalți, autoritățile locale și susținătorii, publicul, nu l-au sprijinit.
Ce s-au înțeles, între ei, investitorul și autoritățile locale, înainte, în timpul și după semnarea actului oficial, numai ei știu și nu cred că se va dezvălui vreodată. Ceea ce înseamnă că putem trece peste această zonă, fixând aparatul pe problema susținătorilor, a publicului. Investitorul pretinde că aceștia nu l-au ajutat și, la o primă vedere, socoteala lui pare corectă: cu un număr oarecare, stabil, de abonamente la toate jocurile acasă, tur și retur, pe un stadion nou, ultramodern, punând în calcul și celelalte venituri, echipa putea să se susțină și afacerea să reușească. N-a fost așa, iar investitorul spune că susținătorii, publicul, sunt de vină. Oare?, ne întrebăm noi și gândul se întoarce la acel specific personal, la acea identitate unică a clubului de fotbal pe care l-a preluat investitorul venit din alte părți.

El a venit de la București la Cluj și a procedat ca și cum ar fi fost la București; sau la Giurgiu; sau la Ploiești, unde a ajuns, până la urmă; sau și la Cluj, dar nu jos, în parc, ci sus, pe deal. Și ce înseamnă să procedezi ca la București, la Giurgiu, la Ploiești sau chiar la Cluj, dar sus, pe deal? Înseamnă să-ți faci o echipă de vedete, bine sau foarte bine plătite, asta-i treaba ta și a lor, a vedetelor, te înțelegi tu cu ei, dar încarcă bugetul și asta e important, apoi să te lupți pentru un trofeu, să „accezi”, acesta e cuvântul și, iată, îl folosesc, în vreo cupă europeană, să ți se umple tribunele de spectatori-plătitori care-ți aclamă vedetele și-ți plătesc, ție, biletele, să mai încasezi bani de pe la televiziuni și reclame și altele, câte vor fi. Așa a gândit și așa a și făcut, până la un punct, investitorul bucureștean. Numai că s-a trezit la timp, s-a considerat înșelat în așteptări și-a plecat.

Plecând, a lăsat un mesaj în care vorbea de ceva cum ar fi un gulaș și-o țuică, un „caz” încurcat pentru justiția clujeană și nu numai și, dintre toate, dovada clară că n-a înțeles nimic, dar absolut nimic din identitatea unei entități pe care a condus-o în jur de trei ani, că ce i-a spus consilierul său a fost apă de ploaie, iar demonstrațiile suporterilor, la fiecare meci și nu numai, n-au însemnat, pentru el, mai mult decât un spectacol de circ cu tămbălău și joc de artificii.

Aventura clujeană a domnului respectiv poate fi citită și descifrată în mai multe chei. Alegem câteva mai simple, pentru un parcurs mai scurt. Luată ca o afacere, a fost un eșec. Dar într-o afacere de spectacol, cu un public țintă bine determinat, nu poți pune eșecul în sarcina publicului țintă. Publicul țintă, căruia i se adresa spectacolul-afacere al investitorului respectiv, poate fi o realitate la București, la Giurgiu, la Ploiești și chiar la Cluj, pe deal, dar la Cluj, în parc, nu există așa ceva, așa ceva este o ficțiune, după cum un public de felul celui din Cluj din parc poate fi o ficțiune la București, la Giurgiu și la Ploiești.

Atenție: nu vrem să spunem că felul de a fi al publicului clujean din parc ar fi, neapărat, superior celui al publicului din alte părți; fiecare evaluator are sistemul lui propriu de valori și-l aplică cum vrea; aici nu este vorba de mai bun sau mai puțin bun, de superior și inferior, aici este vorba de ceva într-un fel și de altceva în alt fel. Ceea ce vrem să spunem este că oferta domnului respectiv, cu vedete plătite regește și veleități de cupe europene, ar fi putut măguli mândria legitimă, într-un fel, a acelui grup constant de suporteri U-iști, câteva mii, dar nu destule cât să asigure supraviețuirea echipei, dar nu cred că interesează acea masă critică de potențiali spectatori clujeni a căror pondere ar fi putut înclina balanța afacerii spre polul succesului. Or fi ele frumoase, cu lucire de poleilală, poveștile meciurilor din Liga Campionilor, dar așa ceva, pentru acest fel de spectatori,  este de văzut la televizor. Adevăratul spirit U-ist este țesut din alte povești, din alte istorii, din cântecele lui, dintr-o întreagă mitologie, care nu seamănă cu nici una alta, dintr-un anume fel de humor, din care avem mostre, din păcate tot mai rare, în savuroasa Cronică bestială, unele  din cele mai reușite texte humoristice din actuala literatură română. În schimb, câți dintre actualii conducători de cluburi de fotbal din țara noastră sunt oameni de spirit, oameni cu humor? În vreme ce pentru spiritul U-ist este important ca echipa să existe și să joace frumos, cu determinare dar fără încrâncenare, cu acea seninătate interioară și exterioară pe care o aveau atleții antici, fotbaliștii să fie atașați de club și de suporteri mai mult decât de propriile conturi în bancă, iar insigna cu U pe piept să fie a doua  inimă a lor.

Ia să nu fi impus domnul de la București echipei d-sale obiectivul formal și explicit al unei cupe europene, de care potențialului susținător și spectator clujean, mândru și bucuros în amărăciunea lui, amar în mândrie și bucurie, i se cam fâlfâie. Crede d-sa că acest spectator era fericit să vadă tricoul alb negru îmbrăcat de vedete fițoase, cu salarii de sute de mii pe an, ascunzându-și viața civilă de vederile profane prin cluburi exclusiviste? Din acest motiv nu s-a înghesuit el să cumpere abonamentele lansate de dlui, pentru că acest public a fost obișnuit din strămoși să-și vadă eroii amestecați cu masa studenților, în halate albe, cei de la medicină și chimie, unii cu cărțile sub braț, grăbind de la un amfiteatru la altul și la bibliotecă, după amiaza la antrenament, în Parcul Babeș, sau la Arena Mare; duminica, înainte de meci, unii intrând în una din bisericile din centru, când încă se mai putea intra fără probleme, obligatoria tură pe Corso, când tot orașul își putea vedea eroii, seara la Operă, pe la Continental, câteodată, la Brânzaș, mai demult...

Ia să fi formulat dumnealui, un alt obiectiv, când a lansat campania de abonamente, cum ar fi unul cam așa: în trei, patru ani vom avea o echipă nouă, echipa noastră, crescută din juniorii crescuți de noi (ceea ce a făcut Hagi, la Constanța, dovedind că se poate), din roiul de echipe de juniori pornit din stupul cu stemă în alb-negru, niște băieți cuminți, care și-au văzut și de studii, cu contracte modeste, dornici de afirmare, care știu și înțeleg că contractele mari și le permit numai echipele bogate, cu vechi tradiții și mari ambiții, din străinătate, unde, dacă vor fi serioși și vor munci, poate vor ajunge cândva... Un astfel de obiectiv s-ar fi potrivit cu identitatea clubului, ar fi atras spectatorii care să susțină echipa, căci ciclul repetat al acestui proces de formare-creștere-afirmare, cu toate episoadele și aventurile lui, cu protagoniștii lui, cu poveștile lui, cu întreaga lui mitologie profană, poate fi un spectacol mult mai pasionant, pentru acești spectatori cu totul speciali, decât cel al unei ligi șchioape, din care mereu se acuză arbitraje dubioase, meciuri la fel și clasamente aranjate.
În urma acestor observații și raționamente, se poate încerca un diagnostic al eșecului: 1.A fost o decizie politică nefericită, bazată pe o informare-documentare deficitară, rezultată dintr-o gândire grăbită, de tip șablonard. 2.O „afacere” nereușită, datorită unui manageriat greșit, care a făcut cheltuieli mari, neproductive, cu salariile vedetelor și n-a identificat sursele reale de venit ca să le fructifice corespunzător.

Concluzia: ca văcarul din poveste, investitorul n-are de ce să se supere pe „sat”, pentru că vinovat este el, în primul rând, cel mult cu complicitatea „judelui”. Dar „satul” e „sat”, cum este el, n-ai cum să-l schimbi și nu poți să-i ceri să se schimbe, el ține de realitatea firească a lucrurilor, care sunt cum sunt și nu pot fi altfel decât sunt; Poetul ne-a spus că veșnicia s-a născut la sat, deci satul e veșnic. Pe când „judele”, da, „judele” se poate schimba, ori măcar să se deie după „sat”, pentru că rațiunea lui de a fi este să servească, să urmeze „satul”. Și nu invers.

Ce să mai vorbesc de „văcar”? Cine pe cine servește?: „văcarul” pe „sat”, sau „satul” pe „văcar”?

Mircea Tomuș