Acum poate fi limpede pentru oricine, dacă n-a fost destul de limpede și până acum: ceea ce am așteptat să se petreacă sub ochii noștri, adică acel implant / transplant de organ „U”-ist în trupurile domnilor care au fost transferați, de pe unde s-a nimerit, la clubul dlui Walter, nu s-a realizat, iar corpul străin a refuzat celulele cu marca în formă de potcoavă, păstrându-și constituția originară de profesionist fără culoare. În reprezentația fără public de pe Giulești, echipa cu „U” pe piept s-a umplut, încăodată, de rușine, iar dacă scenariul se va repeta, după cum este de așteptat, și cu gruparea din Târgu Mureș, care ne cam are de clienți fraieri, vom intra în hora tristă și împiedecată a retrogradării.

Acum se vede bine: 1., că declarațiile optimiste dinaintea fiecărui joc nu sunt texte din repertoriul pedagogic optimist, de insuflare a încrederii în forțele proprii, ci biete formule stereotipice și uzate, fără nici o eficiență pozitivă, dimpotrivă, cu efect de somnolență, de adormire în așternutul cald al automulțumirii și că problema principală, la echipa pe care continuăm să o susținem, întrebându-ne tot mai des: de ce?, este pregătirea psihică. Alături, desigur, de cele fizice, tehnice și tactice, despre care, de asemeni,  nu putem avea o părere prea bună.

2., că transferurile operate în grabă și pe neapucate, probabil prin jocul ascuns al intereselor de impresari interesați și consilieri fără har, au fost, mai toate, câte un eșec. Cel puțin la tricoul cu nr. 2, care iarăși se vede bine că, dacă a avut ceva bun de dat, din fotbalistul de sub el, l-a dat pe aiurea, pe lângă Podul Înalt, unde s-o fi acoperit el de glorie la unele harțuri, cum numeau cronicarii cei vechi înfruntările bărbătești ale vremii lor, dar acum luptă numai din amintiri; pe lângă faptul că n-are față de „U”-ist, cum n-au suporterii acestei echipe față de fani ai echipei din Gruia. Cât despre nr.13, dacă ar fi cineva să-i spună, răspicat și convingător, că ultimul tren al carierei sale de mare fotbalist, așa cum i se anunțase la debut, este aici, în gara din Bună Ziua, și că a fluierat de plecare, ultima plecare, și dacă dsa sa ar înțelege, încă ar putea să mai fie bine. Tânărul are ceea ce se numește cherestea, chiar și ceea ce se numește stofă, dar în afară de un meșter priceput, care să-i croiască prea mult așteptata afirmare, este nevoie și de dorința și mai ales voința lui, care presupun o mobilizare totală și ultimativă a tuturor resurselor. Cât despre dl Boștină, care poartă, pare-mi-se, numărul 22, rolul său de căpitan, așa cum îl joacă dsa, ar putea fi interpretat, tot atât de bine sau tot atât de rău, și de pe margine, în postura de antrenor second sau cam așa ceva, iar dacă tot a coborît pe gazon, poate că ar fi cazul să și joace; adică să pună osul. Mai mult decât atât, dacă am diagnosticat bine carențele de pregătire psihică și îndrumare, atunci teamă mi-este că ele sunt și cele care au erodat tăria și au ofilit inspirația ultimilor ”U”-iști adevărați rămași în echipă, eternul căpitan Szilagy și eternul Ungurușan, care nu mai sunt motoarele cu atâtea viteze ale angrenajului. Rămâne să ne mai întrebăm despre cei mai tineri nou veniți: Gheorghe, Tobă, Balde, Păcurar și Piț, plus mai vechii Machado și Lemnaru, dacă ar putea constitui nucleul unei noi fețe a echipei? Răspunsul poate fi da, cu condiția unei îndrumări competente, inspirate și atente la orice detaliu. Cum n-au fost, se pare, cele de până acum. Argumentul?

3., pregătirea meciului din Giulești. În afară de declarațiile tip clișeu: mergem să scoatem un rezultat bun, chiar să învingem, a avut cel puțin două importante lacune, vizibile cu ochiul liber în imaginile transmise de Antena 1. Una, privind pregătirea strategică generală, care ar fi trebuit să ia în calcul dorința de revanșă a giuleștenilor, faptul că, pentru ei, jocul de vineri seara era unul de totul sau nimic. Și l-au jucat ca atare, reușind să-și legitimeze cu adevărat cel puțin două transferuri noi, pe Roman și Sburlea, care nu arătaseră mai nimic până acum și care au găsit de fraieri, ca să o facă, pe cine altcineva decât pe cea mai puțin realistă echipă din ligă, cea care și-a făcut din aripa stângă a apărării sale un fel de bulevard de promenadă, pentru curse de viteză, pierdute mai toate cu brio, și pentru exerciții de centrare, ca la antrenament, pentru adversari. Pentru că ea, echipa, pe partea aeea stângă a apărării, a arătat echipamente frumoase, mult mai frumoase, e drept, decât cele ale rapidiștilor, a arătat cum se face un stop elegant, cum se conduce mingea, cu mișcări la fel de elegante, când nu se impinge nimeni în tine să ți-o ia, și-a arătat cât de demn poți să rămâi, când pierzi. Cealaltă lacună privește lipsa acelui minim, de nivel infantil, aș zice, spirit de anticipație, care n-a prevăzut, dar cui ar fi putut să-i scape?, că la toate mingile trimise lui Machado, cum se spune, în limbaj fotbalistic, la picior, nr.11 clujean va fi tăvălit imediat la pământ, fără ezitare, nici scrupul, și oriunde, mai puțin în careu. Și mai era de așteptat că în cel puțin două din trei astfel de clinciuri, vor rezulta, la întâmplare, ceea ce se numește baloane moarte, la dispoziția cui vrea și e pregătit să le culeagă. Ceea ce giuleștenii au făcut în toate cazurile, iar clujenii, niciodată, pentru că mijlocașii vișinii erau gata pregătiți să intervină, pe când cei în alb-negru erau departe și cine știe la ce se gândeau. Or, în astfel de cazuri, o minimă prevedere cere ca centrul înaintaș care urmează să primească mingea să nu fie singur, să aibă om de-l lui lângă el, ori cel puțin prin preajma lui, pentru ricoșeul care este de așteptat să urmeze. Așa că bietul Machado a încasat ghionturi și îmbrânceli chiar pe degeaba.

Acum, dacă operația de care vorbeam tot n-a reușit, să ne rămână, oare, cel puțin bucuria că pacientul n-a sucombat? Este și asta o variantă, pentru cine are resurse, și cred că suporterii adevărați ai lui ”U” au astfel de resurse. Frumoasă poate fi, pentru ei, într-un anumit fel frumoasă, și bătălia pentru evitatea retrogradării, și încă cel puțin un an pe cărările hurducate ale diviziei secunde. Bine că n-au pățit ceva grav băieții aceștia care știu să facă un stop frumos, să conducă elegant mingea și, mai ales, să vorbească atât de plini de optimism pe la conferințele de presă, că, adică, ce minuni de vitejie vor face ei și cât de mult respectă ei steagul alb-negru! Parcă-i văd pe unii de ei, cel mai târziu în vară, dacă nu chiar la iarnă, cum vor pleca spre alte zări, unde sunt alți suporteri care le vor sorbi promisiunile și cum le vor spune ei că vor face și vor drege. Mare lucru și chestia asta cu conferințele de presă și prezentările de jucători-antrenori! Mai demult nu erau, și era bine; acum sunt, și este și mai bine!

Mircea Tomuş