Înaintea meciului naţionalei noastre cu cea a Turciei, se discutau, în presă, probleme de alcătuirea formaţiei. Prezenţa lui Gicu Grozav, fost jucător al lui U, era destul de problematică. Din formaţia de start a Petrolului, echipă la care fusese înregimentat cam forţat, prin puterea banilor, lipsise, în ultimele meciuri. Antrenorul naţionalei i-a dat, totuşi, o şansă, iar tânărul jucător şi-a jucat-o cu brio, după cum se ştie. Antrenorul lui actual, dl Mircea Rednic, a dat o explicaţie cu un anumit grad de cavalerism: Victor Piţurcă a ştiut să-l motiveze mai bine. Apreciem eleganţa ei, dar nu o subscriem pe de-a-ntregul, fără a micşora cu nimic meritul real al antrenorului naţionalei.

În ce ne priveşte, avem o explicaţie mai complicată, după cum credem că stau lucrurile: am mai remarcat constituţia psihică mai delicată a acestui foarte talentat jucător. Lucrurile sunt, în general, cunoscute. În străinătate, la un mare club profesionist, nu a reuşit să se impună: a mărturisit că se simţea singur şi izolat. Venit la Cluj, după o anumită perioadă de aclimatizare, pur şi simplu a explodat. A urmat convocarea pentru meciul cu Elveţia, debut mai mult decât convigător, cu gol marcat la debut, după care prăbuşirea formaţiei clujene U, ca un castel de cărţi de joc a cărui singură miză era banul, şi strămutarea ei forţată la Ploieşti. Dacă vă aduceţi aminte, la început, Gicu Grozav a mărturisit că ar prefera să rămână la Cluj, că s-a integrat în atmosfera din oraş şi chiar că ar dori să urmeze o facultate. Că s-a dus, până la urmă, şi el la Ploieşti, se explică numai şi numai din raţiuni financiare. Că ar fi fost mai aproape de Bucureşti şi de vederile naţionalei este o poveste fără susţinere, pe care procedările dlui Piţurcă o pot infirma cât se poate de convingător. Aparenta sau reala scădere de formă, ce a urmat, având drept urmare pierderea calităţii de titular, la noua echipă, Petrolul, nu poate avea altă explicaţie logică decât un inconfort psihic, foarte activ, în cazul unei persoane constituite dintr-un material mai deosebit, cum credem că este Grozav, cu două rădăcini nu greu de identificat: pe de o parte, noua ambianţă, să-i zicem locativă; pe de alta, politica de selecţie şi formare a echipei, la Petrolul, pentru că este mai mult o politică decât o strategie, la fel cu aceea de la multe alte formaţii din campionatul românesc actual: cum angrenajul echipei scârţâie sau pare să scârţâie, într-un loc, se caută, imediat, aducerea unui alt jucător, din oferta, se pare, atât de generoasă a impresarilor mai mult decât interesaţi. Şi astfel noua formaţie a fostului investitor de la U a ajuns să strângă un lot evident supradimensionat, despre care aflăm, aproape săptămânal, că urmează să fie completat. Acolo unde pare deficitar. Şi astfel adevăraţilor susţinători ai lui U li s-a frânt încăodată inima, de parcă loviturile primite în ultimul timp, n-ar fi fost destule, văzând cu ochii cum jucători tineri, formaţi în pepiniera de tradiţie a lui, precum Vlad Morar, Ionuţ Neag şi într-o vreme s-a vorbit chiar de doi juniori, alături de alţii care şi-au însuşit spiritul U-ist, precum Cojocnean, au ajuns să fie condamnaţi la statutul de veşnică rezervă sau chiar să dispară din calculele noului lor antrenor, ceea ce nu este decât un lucru foarte uşor, pentru componen’ii unei grupări care nu are altă politică de a se întări decât aceea a noilor achiziţii.

Crede cineva că aceasta este singura metodă de a construi ceva eficient şi, mai ales, trainic, în fotbal? Să-i fie de bine şi creadă ce va vrea, dar noi ştim că marile echiPe sau şi numai cele de oarecare valoare au fost construite, prin timp, pe principiul stabilităţii. Se întâmplau şi în acest cazuri sincope, scăderi temporare de ritm, dar jucătorii atunci vizaţi nu erau scoşi din formaţie ca o măsea stricată, să fie înlocuiţi imediat cu un dinte de plastic, din import, ci erau, poate, menajaţi, temporar, dar sigur se mergea pe principiul constanţei şi al pregătirii progresive, cu mare atenţie pentru factorul psihic.

Putem să ne imaginăm ce argumente, mai degrabă ce argument i-a adus patronul-proprietar lui Gicu, când a aflat despre el că ar fi preferat să rămână la Cluj; sau n-a aflat? Mă îndoiesc.

Ar fi putut zice el:
-Hai, Gicule, la Ploieşti, că e un oraş frumos!
-Este, i s-ar fi putut răspunde, dar nu se compară cu Clujul.

Sau:
-Hai, Gicule, că e o atmosferă fantastică!
-Este, dar nu ca la Cluj.

Aşa că singurul lucru pe care i l-ar fi putut spune ar fi fost şi cred că a fost:
-Hai că-ţi dau mai mulţi bani!

Cum le-a spus şi lui Ionuţ Neag, şi lui Vlad Morar, şi lui Sebastian Cojocnean. Şi nu zic că nu le-o fi dat, banii promişi, dar siguranţă că vor juca fotbal într-o echipă, că vor fi adevăraţi fotbalişti nu le-a dat; şi, cu mentalitatea lui, nici nu are de unde le da.

În schimb, ajuns din nou în lotul echipei reprezentative, se pare că Gicu Grozav a găsit un altfel de mediu motivaţional: aici nu mai juca fotbal pentru bani, ci pentru o idee, întocmai cum începuse s-o facă şi la Cluj. Aşa că domnul Rednic, dacă ar fi să-şi perfecţioneze motivaţia, pe care şi-o simte deficitară şi pe drept cuvânt, ar trebui să-i promită nu bani, care îi stau la îndemână s-o facă prin intermediul clubului bogat, ci să-i evoce, eventual, nimbul de glorie al echipei. Dar oare dl Rednic este sensibil la aşa ceva? Şi încă mai mult: Gicu Grozav ar putea fi sensibilizat, el,  un băiat născut şi crescut într-un alt peisaj, fizic şi sufletesc? Nu cumva se simte el, măcar într-un fel, cum se simţea în străinătate, străin?

Încă un singur gând: ţineţi minte că acelaşi Gicu Grozav a mărturisit că ar vrea să facă o facultate? Poate că i se aranjează ceva la Institutul de Petrol şi Gaze. Foarte bine, îi dorim succes. Dar asta înseamnă că, între fotbaliştii din noile generaţii, chiar dacă unul la o sută, sunt dintre aceia care vor să mai facă şi altceva pe lângă fotbal, chiar să înveţe la o facultate. Şi că proiectul imaginat de noi nu este chiar întru totul fantezist. Iar unul la sută poate să fie destul, nu numai să faci o echipă, dar şi să ai de unde alege.

Aşa că: s-auzim de bine!

Mircea Tomuş