Dacă lucrurile stau, la U Cluj, cam cum le-am prezentat în articolul anterior, căruia, poate, ar fi trebuit să-i mai atenuez finalul prea categoric, pentru că, în definitiv, aproape fiecare om face, în ziua de astăzi, cam numai ceea ce îi îngăduie suma de circumstanţe în care se află să facă, dar asta este o problemă mai complicată, deci, dacă lucrurile stau precum am spus şi ceea ce a fost U Cluj, în ultimele două decenii, a fost departe să reprezinte adevăratul spirit universitar clujean, atunci ce ne putem aştepta de la ulterioara desfăşurare de forţe şi împrejurări? Cea de după apocalipsă. Nu vorbesc de cea mayaşă, care oricum a trecut, ci de sentinţa care se va da în procesul transferurilor de la U la Petrolul, dacă va avea loc un astfel de proces?

Din suma de posibilităţi previzibile şi chiar imprevizibile, alegem două, mai probabile: una, notată cu X, numele eventualului aşteptat de unii investitor; cealaltă cu Y, lăsată, deocamdată în rezervă. Pentru varianta X, şansa reuşitei apreciem că va sta în felul în care va reuşi să absoarbă şi să reprezinte ceva din acel spirit universitar despre care se poate spera şi crede că mai există, într-o măsură sau alta, într-o formă sau alta şi nu face decât să aştepte o astfel de formă de manifestare-reprezentare cum este o echipă de fotbal. Nu văd o altă motivaţie care să populeze constant tribunele noului stadion din parc la cota dorită atât de iniţiatorii şi deţinătorii acestui edificiu cât şi de viitorul investitor în clubul cu emblema în alb-negru. Cum anume se va face acest lucru depinde numai de iniţiativa, respectiv disponibilitatea termenilor aflaţi în relaţie.

Ipoteza Y poate fi luată ca o simplă fantezie şi o prezint ca atare. Ea poate porni de la ceea ce am putea numi experienţa fratelui mai mare, un mecanism de sugestie colectivă pe care regimul comunist l-a utilizat din plin, mai ales în primele lui două decenii de existenţă, când propunea sau recomanda ceea ce am putea numi o ipoteză de lucru sau alta sub semnul experienţei sovietice, adică al fratelui mai mare. Astăzi, în cazul nostru, acest frate mai mare nu poate fi altul decât, evident, puterea situată în balconul de vizavi, adică de peste Ocean, Statele Unite ale Americii. Deci întrebarea este cum se rezolvă, în cea mai mare putere capitalistă din lume, problema sportului universitar de performanţă, în cazul nostru, a fotbalului?

În continuare, încercând să răspund la această întrebare, nu-mi voi lua datele de pe internet, nici din cărţi şi ziare, ci chiar din realitatea reală, cunoscută în cele aproximativ trei luni de zile petrecute, în anul de graţie 1982, în campusul unei mari universităţi americane, University of Iowa City, din statul Iowa. Referinţele nu le am din acel sport care este fotbalul european, numit în America soccer, ci din ceea ce ei, americanii, numesc foot-ball şi este un joc mai aparte, aducând, poate, mai mult cu rugbiul european (nici nu mai ştiu cum se scrie corect, în româneşte) şi care poate fi văzut la noi mai ales la televizor. Oricum, însă, din punctul de vedere al popularităţii, fotbalul american este cam ceea ce este bătrânul fotbal la noi, iar copiii, băieţi şi fete, dar şi tinerii şi chiar cei mai în vârstă, când ies la ceea ce numim noi iarbă-verde, în sezonul cald, şi-şi lapădă câte ceva din îmbrăcăminte şi încălţările toate ca să încingă ceea ce la noi se numeşte, mai ales prin sud dar mai nou şi-n alte părţi, „o miuţă”, ei joacă fotbalul lor, nu fotbalul nostru, de cele mai multe ori.

Ei bine, la Iowa City, am constatat pe viu că exista o echipă de fotbal american a Universităţii, reprezentând spiritul universitar, ca şi la noi, şi având o popularitate largă, veselă şi gălăgioasă, cu nimic mai puţin largă, veselă şi gălăgioasă decât aceea a lui U Cluj, la noi; ba, dacă este să fim drepţi, cu ceva binişor mai mult, pentru că universitatea respectivă era şi este cam multişor mai mare decât cea  de la noi, din Cluj. Aveau şi multe din cele pe care, atunci, noi nu  le aveam: la vânzare liberă, în aproape toate magazinele, fulare, tricouri, şepci în culorile clubului lor care, dacă-mi aduc aminte bine, erau aceleaşi: alb-negru, poate, doar, cu un accent de galben auriu, în plus, steaguri şi steguleţe, eşarfe, pixuri şi multe alte nimicuri ale vieţii de student şi de tânăr, toate marcate cu acele culori şi cu insemnul echipei, un şoim, hawk, cu aripile larg desfăşurate în zbor. Combatanţii echipei, dar şi susţinători ei ardenţi erau echivalaţi şi se echivalau ei înşişi cu animalul lor emblematic, simţindu-se, cu toţii, hawks, în prelungirea modernă a acelui act primitiv de confundare-identificare cu un astfel de totem, despre care ne-a instruit Mircea Eliade, în studiile sale, şi după care strămoşii noştri, dacii, se pare că se identificau-reprezentau în lupi.

Am fost şi la un joc de fotbal american al echipei Universităţii din Iowa City, cu mai mulţi prieteni, din mai multe ţări, şi pot să dau o veste bună celor care mai speră şi visează la renaşterea vechiului U, cu spiritul său autentic universitar: stadionul universităţii din Iowa City nu era tocmai ca acesta nou, din parcul Clujului, dar nici prea departe de  el nu era, şi era plin; după aprecierea localnicilor, între 2o.ooo şi 25.ooo de spectatori, toţi înfocaţi susţinători ai Şoimilor din Iowa, care se înfruntau cu Urşii din Minnesota. Iar jocul se desfăşura, şi aici este vestea într-adevăr cea mai bună!, în cadrul Campionatului Universitar American de football; denumirea oficială nu o mai ştiu, dar este cam pe aproape. Evident, în acelaşi timp, a existat, există şi va exista Liga profesionistă de foot-ball american, care se desfăşoară după regulamentele ei, pe stadioanele ei şi cu milioanele ei de spectatori şi tot tămbălăul care mai poate fi văzut pe la unele televiziuni.

Nu credeţi că ar fi potrivită o asemenea ipoteză, o asemenea soluţie, pentru reprezentarea, în limitele adevărului, a spiritului adevărat al sportului universitar românesc de astăzi? Câteva simple socoteli preliminare: jucătorii ar putea fi recrutaţi dintre acei elevi ai numeroaselor noastre şcoli de fotbal care ar dori să „se înhame” şi la o pregătire universitară, în vederea fie a unei duble specializări, cerinţă tot mai impusă astăzi de rigorile ce domnesc pe piaţa muncii, fie într-una conexă cu meseria de fotbalist, ca tehnician sau auxiliar; corpul tehnic, dacă n-ar putea să provină din cadrele de specialitate de la facultăţile de educaţie fizică, atunci aceste cadre nu şi-ar merita nici calificarea, nici demnitatea profesională. Corpul administrativ, asemenea. Ceea ce ar fi neapărat necesar, pe lângă acordul cooperant al conducerilor din Universităţi, ar fi acel mic dar sigur grup de entuziaşti, care să se dăruiască, trup şi suflet, acestei idei. Dar oare chiar să se fi stârpit de tot sămânţa de Titus Lucaciu şi mulţi alţii ca ei, care au întreţinut, vreme de opt decenii, permanent aprinsă flacăra entuziasmului pentru culorile sportului universitar?

Ce echipe să  participe la un astfel de campionat, la noi? Poli Timişoara este cu cel puţin trei paşi înaintea Clujului, pe acest drum. Craiova stă în bloc starturi şi aşteaptă un semnal. Ca şi Bucureştiul. Nici Iaşul nu cred că s-ar da înapoi. Poate că şi Viitorul lui Hagi ar fi tentat, decât să-şi mai rupă picioarele în ciocnirile cu „granzii”. Până acum ar fi 6. La Piteşti, renaşterea fotbalului de performanţă ar putea fi sincronizată cu această idee, dată fiind consistenţa universităţii locale. Poate că şi Braşovul ar fi tentat de această formulă, universitatea fiind foarte puternică, dar Alba Iulia şi Sibiul cred că aşteaptă numai un semnal şi o formulă structurată şi viabilă. Şi mai sunt: Suceava, Bacău, poate şi Aradul, Baia Mare, Târgu-Mureşul; mai lipseşte una, din aceste estimări preliminare, ca să se rotunjească cifra de 16, adică două serii de 8, una superioară, alta inferioară, cu un anumit mecanism de retrogradare-promovare. Detalii precum regulamentul campionatului ca atare, un eventual sistem de reciprocitate în asigurarea cazării şi a mesei, la deplasări, şi multe, multe altele nu pot fi abordate decât de cei care vor fi să participe la acest proiect. Care poate avea un prim atu, deosebit de preţios, pe lângă faptul că nu ar avea nevoie de o federaţie de specialitate cu acea întreagă armată de tehnicieni şi specialişti: poate scăpa, în acelaşi timp şi împreună, pe iubitorii mai speciali ai fotbalului de la noi ca şi o bună parte din generaţia tânără a viitorilor fotbalişti de nisipurile mişcătoare (puţin şi blând spus) ale actualului şi viitorului campionat al Ligii profesioniste de fotbal de la noi.

Ce ziceţi de această ipoteză?

Mircea Tomuş