A căzut cortina. S-a încheiat drama. Ce mai rămâne sunt simple, mărunte aranjamente practice, cum sunt cele pe care regele norveg, învingătorul, le anunță la sfârșitul poveștii nefericitului și nenorocosului Hamlet.

Între acestea, va veni rândul alegerii pe care se întrevede că va trebui s-o facă băieții aceia cu tricourile lui U pe piept, care s-au luptat, după cum s-a văzut, cât au putut, ca să fie învinși, până-ntr-un sfârșit dar tocmai când trebuie, de o împletitură destul de complicată, dar vizibilă, de puteri cărora le-am putea spune humanoide, în lipsa unui termen mai adecvat, de care limba română, se pare, încă nu dispune. Iar întrebarea care se poate pune este aceasta: cum vor alege ei, între drumurile care li se vor oferi, în continuare, cu inima sau cu interesul material, care nu este sigur că e tot una cu mintea, deși are rațiunea lui, cu puterea ei de necontestat. Greu de răspuns și încă mai greu de dat un sfat. Se pot formula numai păreri, observații privind felul de a acționa și reacționa al naturii umane.

Interesul este interes, ceva palpabil sau cu șansa de a deveni palpabil, iar toate semnele spun că lumea în care trăim și mai ales aceea spre care ne îndreptăm se află și se vor afla încă mai mult sub domnia acestui stăpân; ne aflăm doar, ne spune Guenon, sub domnia cantității. Ce te faci, însă, cu inima, dacă o ai? Dar există cineva, vreo ființă umană, fără inimă?

Întrebarea de mai sus deschide alte întrebări: ce te vei face cu alegerea inimii, dacă nu răspunde, cel puțin mulțumitor, interesului? Poți trăi, mai ales într-o lume cum este a noastră, de astăzi, numai cu mulțumiri sufletești? Cât de într-adevăr mulțumitoare poate fi formula: curat dar sărac?

Poate că răspunsul valabil la toate aceste întrebări trebuie să treacă prin filtrul unei disocieri între diferitele tipuri de formații sufletești și, până la urmă, integral umane. Pentru că ne apare tot mai limpede că în tipologia omului contemporan își găsește un loc tot mai important formula omului construit numai din impulsuri și cerințe practice, materiale: câți mai sunt cei sensibili, unde ne sunt visătorii?, se întreba un poet, astăzi uitat, acum 100 de ani, ce rost și destin ar putea avea inșii construiți pe un fond emoțional-afectiv? Cine mai prețuiește astfel de valori? Ce-a făcut Eminescu, încă acum un secol și jumătate, decât să deplângă soarta unui astfel de tip uman, să-i înfățișeze sfâșietoarea lui dramă, radicala nepotrivire dintre el și lumea care începea să se schimbe? În rău, spunea poetul, în bine, clamau apostolii progresului necondiționat și continuu.

Până la urmă, particularitatea naturii umane ar trebui să decidă. Dacă sunt firi care se pot hrăni și cu vise, cu iluzii și sentimente, între cei care se află, de mâine, pe pragul de afară al Casei U și se uită încotro s-o apuce, n-au decât să-și întoarcă pasul și să rămână acolo unde, mai mult și mai sigur decât toate asigurările politicienilor, care vorbesc numai din propriul interes, decât cele ale investitorilor și oamenilor cu bani, care de banii lor duc grija, nu de altceva, mai sigur decât orice rămâne atașamentul suporterilor, entuziasmul lor tineresc peste anii de vârstă, încrederea în valorile tradiției, ideea U, cum a numit-o neuitatul Ghiță Bodea, un concept greu, dacă nu imposibil de definit, dar cu atât mai solid, mai trainic și mai activ.

Cât va mai fi, încă, pentru că semnele sunt amestecate, ca și veacul pe care-l trăim. Între cele bune, precum manifestarea spectaculară a ideii, pe străzi și-n tribune, trăirea ei în suflete, ca o flacără cu lumină și căldură, faptul că un grup important de suporteri a ținut să treacă, în marșul lor spre locul înfruntării, pe la clădirea centrală a instituției tutelare, cel puțin în ideal și în virtual, Universitatea clujeană, Alma mater napocensis. N-am văzut, însă, ca cineva dinnăuntru, vreo instanță care s-o reprezinte, să fi dat un semn oarecare corului cu „Slavă ție studenție!”, să fi ieșit cineva pe trepte, să răspundă aclamațiilor, ori să arboreze măcar o batistă albă, la vreo fereastră, după codul manierelor galante, care reglementa primirea unui cântec omagial. D-apoi să se așeze în fruntea convoiului, cum se făcea în marile manifestații studențești, inclusiv fotbalistice, din anii 30! (Îi îndemn, pentru a-și lumina ce însemna Clujul studențesc al anilor 30, pe tinerii de astăzi să caute, la bibliotecă, volumul lui Horea Stanca, Periplu clujean.) Ceea ce înseamnă că acel clivaj, despre care vorbesc zvonurile, dintre conducerea Universității și echipa care îi poartă numele este real și, poate, fără speranță, că nici forul academic și nici cel administrativ-financiar al echipei n-au găsit punțile și nici limbajul de comunicare și că asocierea celor două rămâne formală, întreținută, doar, printr-un fel de binecuvântată inerție a unor inimi tinere. Și mai poate însemna că sunt puține speranțe ca actuala conducere a Universității să conteze ca un factor de luat în seamă în ecuația viitoare a echipei de fotbal cu același nume.

Și, atunci, de unde să vină speranța? De la vreun deținător de capital, persoană sau societate comercială? Greu de crezut, după cum s-a văzut și până acum. Dl W. a venit, se pare, cu intenții destul de bune, proiectate pe termen apreciabil, spre lung. E limpede că nu s-a putut aclimatiza, n-a devenit clujean, cum au devenit alții veniți din aceeași preajmă, Traian Georgescu, de exemplu, care era ploieștean și a ajuns să și vorbească cu ușor accent de pe Someș. Poate n-a fost primit de cei de acolo, despre care nici nu știu prea bine cum sunt acum, devreme ce aud despre unul din ei că nu nici s-ar fi dat jos din pat pentru 8o.ooo. Poate într-adevăr i-a fost grea naveta. Ca să fi reușit, trebuia să accepte că, pe lângă mari cheltuieli, ar fi fost nevoie de-o nesfârșită răbdare și de tot atâta încredere, lucruri mult mai greu de găsit decât capitalul. Personal, cred că se afla undeva pe la jumătatea drumului, poate chiar dincolo de acest reper, și că ceea ce ar fi urmat ar fi fost ceva mai ușor, experiența câștigată valorând mai mult decât un capital. Dar fiecare știe cum să-și vadă de banii săi, ori cel puțin așa ar trebui să fie, încât nu este prea mult de comentat.

Adunând și scăzând, apoi trăgând linie, ceea ce este mai solid și mai valoros la U este ideea, cu tot ceea ce cuprinde ea: tradiție, spirit, mentalitate.

Dar cine mai îndrăznește, astăzi, să se razime pe o idee? Apoi ar veni suporterii, care sunt o materie umană reală și rezistentă, activă numai cât îi stă în puteri și-n specific. Dl W. a acționat cu dibăcie și-a ajuns acționar de departe majoritar. Dar, mă întreb, de ce n-a scos la vânzare, pentru susținătorii personali, un anumit cuantum din capital? Acum ar mai fi putut să valorifice măcar o parte din ceea ce vrea să abandoneze. Pentru că, în afară de idee și suporteri, peste linia de total nu se mai găsește nimic. Palmaresul și marca sunt simple formalități. Ce spun politicienii, care de altfel tac, nu poate fi decât vorbe și din vorbe, cum bine se știe, nu se poate construi nimic.

Este tot mai limpede că lumea de astăzi și cea care vine se construiește ca o lume a puterii banului. Am avut, la început de secol XX, o lume construită pe sau sfâșiată de antagonismul dintre mari puteri militare, bazat pe mari interese economice. Apoi una pe antagonismul dintre două blocuri ideologice, cu aceleași resorturi militare și economice. Acum, după prăbușirea comunismului, avem lumea dominației autoritare a capitalului globalizant.

Rivalitățile din interiorul acestei lumi sunt hărțuieli interne, după pradă, cum sunt cele ale prădătorilor în jurul vânatului răpus. Nimic nu este, în ecuația fundamentală a existenței noastre, nici o forță care să se opună, măcar cu oarecare sorți competitivi, acestei dominații autoritare.

Ar mai fi, poate, rămășițe de idei și credințe, idealuri și sentimente, resturi din monumentala construcție a umanismului mondial, începută în Renaștere, continuată cu Iluminismul, triumfând, într-un fel, în Romantism, strălucind în Modernism, dar eșuând în Posmodernismul relativizant și aparent nivelator, care pregătește omenirea pentru un nou Vis de Aur în strălucirea căruia scapără puterile capitalului atoatedominator. Omului, ca singularitate individuală, în numele căruia s-a construit și s-au deschis orizonturi, de la Renaștere încoace, i se oferă totul sub forma accesului nelimitat la consum, ca să i se asigure numai calitatea de potențial angajat, la dispoziția capitalului atotputernic. Conceptul renascentist de împlinire, cel iluminist de cunoaștere, cel romantic de fericire, cel modernist de realizare au fost înlocuite cu cel de consum, absolutizat, diversificat și nuanțat fără a i se pierde esența. Astfel încât, metaforic vorbind, mâncăm ce ni se pune în farfurie, bem ce ni se întinde în pahar, exersăm alte game de trăiri, după ce ni se arată pe ecran și așa mai departe. Nu e departe momentul când vom gândi ceea ce ni se spune; dacă nu a și venit.

Acum că, revenind la problema noastră, în urbea cutare, care poate să fie un simplu fost sat, oamenilor doritori de spectacol sportiv li se aduc niște băieți care să se joace cu mingea pe dreptunghiul mai mult sau mai puțin verde și acelor oameni le place, e treaba lor, nu comentăm. Că în urbea cutare sunt aduși alți băieți să se joace cu mingea și oamenilor de acolo le place și lor, asemenea, nu comentăm. Nu comentăm nici faptul că fiecare din cei care aduc băieții respectivi și îi plătesc, după puteri, realizează, fiecare, tot după puteri, anumite avantaje materiale și morale. În fond, totul nu este decât o afacere, în sensul strict comercial al termenului, pentru că nimic din ce este și, vorba aceea, se mișcă în lumea noastră de azi nu este decât o astfel de afacere.

Aceasta este lumea în care ne-a fost dat să trăim, iar noi, se pare, nu avem altceva mai bun de făcut decât să trăim în lumea noastră, așa cum e. Problema este și tocmai asta e problema, că, într-un oraș de pe mapamond, nici prea mare, dar nici mic de tot, niște oameni cărora le place să vadă băieți tineri jucându-se cu mingea pe un dreptunghi verde, nu contează că acești oameni sunt mulți sau puțini, contează numai că ei sunt și că le place că băieții aceia care se joacă cu mingea au pe tricourile lor inscripționată o literă, U, că părinții lor, ai oamenilor care privesc, dar și părinții acelor părinți și, poate și părinții părinților părinților și vecinii lor, și prietenii lor, cu care se simt bine, și prietenii prietenilor și cunoscuții și cunoscuții cunoscuților, o întreagă comunitate din orașul acela au plăcerea aceea, care este ca un fel de nebunie, să vadă jocul băieților cu litera respectivă pe piept, să trăiască jocul în toate fazele și întorsăturile lui dramatice, cu sufletul la gură și toate celelalte, legate de jocul acela cu mingea: amintiri, trăiri, tradiții, figuri legendare și altele și altele. Toate în jurul unei idei. Care, cum spuneam la începutul acestor rânduri, este aproape imposibil de definit.

Dacă asta poate fi enunțul inițial și cel mai simplu al problemei, continuarea ei stă în faptul că, spre deosebire de alte afaceri legate de jocul cu mingea, în aceasta cu litera respectivă se scontează mai puțin un câștig material, pentru simplul motiv că ceea ce se investește este nu numai ceva material, ci mai ales acel halou de afecte și trăiri din jurul ideii respective. Acesta este cel mai important lucru. Că echipa mai și câștigă? Foarte bine, bravo băieți! Că mai și pierde? Nu-i nimic, încercăm data viitoare. Important este ca ideea, ideea să dăinuie, pentru că ideea câștigă oricum, indiferent de scor.

Dar așa ceva nu se potrivește mai deloc cu vremurile pe care le trăim. Pentru că, acum, important este să câștigi, oricum, și la fotbal și mai ales la fotbal. Pentru că câștigul de la fotbal aduce mai mulți bani și ce poate fi mai plăcut, pentru un patron de echipă de fotbal, decât să câștige mai mulți bani. Încât plăcerea spectatorului de fotbal obișnuit, de pe toate stadioanele, depinde de șansa de câștig a patronului. Pe când ceilalți spectatori, de pe stadionul marcat de o literă, întârziații, cei care vin parcă din alte vremuri, care s-au atașat de o echipă din motive mai mult sentimentale și încă mai mult, greu, dacă nu chiar imposibil de definit, se bucură de expresia liberă a jocului, de afirmarea lui ca atare, pentru că jocul este expresia ideii, iar ideea este totul.

Așa că băieții care joacă fotbalul au de ales: merg undeva unde este simplu: joci și câștigi (banul); banul este sigur, pentru că patronul vrea să-și asigure investiția și profitul, și nu puțin; sau rămân undeva unde este cam complicat, pentru că nu trebuie numai să joci, trebuie să exprimi și ideea, adică să ai acel suflet în care ea, ideea, a încolțit și poate să crească, iar banul nu este sigur, dovadă că nu se găsesc investitori; în schimb, e puțin, din același motiv.

Mircea Tomuș