Nicio problermă nu-şi poate găsi rezolvarea în afara termenilor reali care o compun şi a relaţiei logice în care se află aceşti termeni. Numai miracol poate fi numit ceva care vine de dincolo de aceste realităţi, iar un miracol stă numai într-o putere supralumească. Aşa că, dacă dorim o soluţie pentru problemele clubului de fotbal U Cluj, va trebui să căutăm adevărurile adevărate ale condiţiei sale de existenţă, în sine şi în relaţie cu termenii care le înconjoară şi de care este condiţionat, şi să le privim, cu mult curaj, drept în faţă.

Cel dintâi adevăr, mai restrâns, pe care va trebui să-l acceptăm, este că ceea ce numim astăzi cu acest nume, U Cluj, a încetat să mai fie, de vreo două decenii, ceea ce fusese, pe vremuri, încă de la înfiinţare, clubul şi echipa de fotbal cu acest nume. Universitatea Cluj este numele clubului şi al echipei, dar nici una, nici alta, nu mai are nici o legătură cu adevărul, realitatea pe care o defineşte această sintagmă. De altfel, aspect deosebit de semnificativ, probele juridice ale identităţii clubului, potrivit reglementărilor interne ale fenomenului în care este integrat, Federaţia Română de Fotbal, se află la Primăria Municipiului Cluj-Napoca şi nu la una din Universităţile clujene, dintre care fosta titulară a acestei probe renunţase, în împrejurări pe care nu le cunosc, să le mai deţină.

Că n-a şocat prea mult această neconcordanţă, acest adevăr de care acum cred că suntem obligaţi să ţinem seama, este pentru că situaţia nu era singulară în cadrul fenomenului general, adică al fotbalului românesc: nici Steaua nu mai era clubul armatei, nici Dinamo al internelor, nici Rapid al angajaţilor CFR, nici celelalte echipe cu nume universitare, Politehnica Timişoara, Universitatea (ştiinţa) Craiova, Sportul Studenţesc Bucureşti. Fuseseră, literalmente, cumpărate şi ajunseseră în proprietatea privată a unor persoane ale căror nume se cunosc. Vechile denumiri nu mai aveau decât rolul simplu de branduri comerciale, cu încuviinţarea tacită a instituţiilor cu numele respective, care continuau să existe şi să funcţioneze. Cum altfel?

Când a apărut fotbalul ca spectacol, pe plan european, la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor, o echipă de fotbal reprezenta, de regulă, o comunitate umană, o localitate sau un cartier. În Anglia, spre exemplu, unde au apărut pentru prima oară, erau echipe cu nume de oraşe:  Liverpool, Manchester, cu cele două variante, şi altele, sau de cartiere: Chelsea şi Totenham. În Franţa, erau Lyon, Nancy, Reims, Marseille, Saint-Germain, În Italia, Roma, Torino, Milan, Napoli şi celelalte. La noi erau echipe bucureştene de cartier, precum Unirea Tricolor, în Obor, sau Rapid, în Giuleşti, dar şi echipe de oraşe, la Oradea, Mediaş, Sibiu, Baia Mare. U Cluj era echipa comunităţii universitare din acest oraş, reuşind să câştige adeziunea şi simpatia nu numai ale unei bune părţi din clujeni, dar şi a celor mai mulţi ardeleni interesaţi de fotbal.

Capitalismul mondial evoluând impetuos după ultimul război, a ajuns să-şi subsumeze şi domeniul spectacolului sportiv şi să-l reorganizeze după model american. Ca în ligile profesioniste de baschet şi hochei de peste Ocean, echipele de fotbal au început să nu mai reprezinte decât cu numele o anumită comunitate, ajungând să fie deţinute în proprietate privată de unele concerne, familii sau chiar persoane; fotbaliştii au ajuns profesionişti bine şi foarte bine plătiţi, piaţa muncii, din ce în ce mai liberă, pentru ei şi angajatorii lor, permiţându-le o mişcare nelimitată, mai întâi în cadrul comunităţii europene şi apoi într-unul din ce în ce mai larg. Libera concurenţă a ridicat la cote tot mai înalte atât calitatea fotbalului practicat, respectiv, a spectacolului sportiv, cât şi cota valorică, de piaţă, a jucătorilor deveniţi marfă de schimb, cât şi retribuţiile lor şi ale tehnicienilor, urcate la cote cu adevărat astronomice.

Intrate în acest adevărat malaxor al fotbalului mondial, echipele româneşti au evoluat în funcţie de şansa de a-şi găsi, fiecare, un astfel de proprietar capitalist, numit investitor, stăpân pe un capital cât mai substanţial. Cum bine se ştie, unele echipe au avut această şansă, altele mai puţin; în orice caz, intrate în acest nou regim, nici una nu mai reprezenta, de drept şi de fapt, decât numai cu numele, comunitatea respectivă; ele au ajuns în proprietatea câte unui investitor, persoană singulară sau grup, întocmai ca un teren sau un utilaj, un mijloc de producţie. Iar spectatorii şi, între ei, susţinătorii cei mai devotaţi, suporterii fiecărei echipe, puşi în situaţia de a admite subterfugiul prin care adeziunea pentru noua formulă a echipei se manifestă ca şi când ar fi vechiul ataşament pentru culorile, respectiv, reprezentarea ei comunitară. Este ceea ce se întâmplă astăzi, de altfel, în mare, la Chelsea sau la Milan, ca să luăm numai acest exemple. La noi, la Steaua, în Gruia şi, într-un anumit fel, la Vaslui.

Ce loc şi-ar putea găsi, pe acest eşichier, cu locurile lui oarecum fixe şi cu traseele lui de forţă cvasi-obligatorii, un fenomen fotbalistic cum a fost U Cluj, născut şi crescut pe o idee comunitară, comunitatea universitară clujeană? Ce destin poate avea el?

Dacă va fi supus falimentului, dacă se va desfiinţa, va trebui să privim adevărul în faţă: va dispărea acea formulă hibridă, prin care o denumire, veche şi binecunoscută, nu a fost acoperită de realitate, va dispărea un experiment nefericit. În schimb, dacă se va găsi un investitor, problema lui capitală, de care va depinde însuşi succesul investiţiei sale, va fi să pună de acord termenii ecuaţiei, numele şi realitatea. Investitorul tocmai plecat asta n-a reuşit, încremenit în proiectul său, care era o  eroare şi pe care marea parte a publicului clujean, cea decisivă ca număr şi aport financiar, n-a acceptat-o. În esenţă, cel plecat n-a reuşit să dea un suflu cât de cât universitar echipei sale, s-o conecteze la acea sursă de energii comunitare care i-a dat numele. Atunci de ce s-a mai numit Universitatea, de ce a păstrat emblemele şi culorile echipei, de ce nu i s-a zis F.C.Romprest-Service? Nici n-ai crede cât se răzbună un nume nepotrivit folosit, dar chiar aşa  a şi fost!

Dar atunci cum putem rămâne, pe acest teren, în termenii realităţii, adică ai adevărului? În primul rând recunoscându-i termenii realităţii. În cazul nostru, faptul că nici chiar desfiinţarea, temporară, zic eu, că altfel nu poate fi, a unei anumite forme organizatorice, nu presupune dispariţia realităţii, care este nimic altceva decât mişcarea sportivă universitară, această realitate comunitară.

Este adevărat, în strategia oficială a instituţiilor universitare de astăzi, de la noi, activitatea sportivă este, i-am putea zice, fiica cea mai vitregă, cea mai neglijată, dacă nu chiar năpăstuită. În aceste condiţii ar fi greu de crezut că o instituţie universitară, fie ea şi un concern, ar putea să-şi asume un astfel de obiectiv, cum este întreţinerea unei echipe de fotbal profesioniste, care este în primul rând şi cu precădere unul comercial-economic. Încât este de înţeles refuzul universităţilor clujene de a răspunde afirmativ solicitării precise, exprimate printr-o scrisoare publică întărită, după cât am înţeles, prin câteva sute de semnături. Mai greu de înţeles este lipsa oricărui răspuns la această scrisoare, care era dublată de un proiect de construcţie a unui club de fotbal pe ideea şi realitatea comunitară universitară. Să ne înţelegem, în limitele adevărului în care ne-am angajat aceste câteva gânduri: ca persoană privată, cel care a redactat şi semnat iniţial această scrisoare înţelege şi acceptă  că nimic nu o legitimează, îndreptăţeşte, nici recomandă să aştepte un răspuns public din partea unor astfel de atât de înalte autorităţi cum sunt rectorii universităţilor clujene, fiecare în parte şi toţi luaţi împreună. Aşa au considerat Domniile lor să procedeze şi aşa este bine. Dar, dacă este vorba de câteva sute de semnături, lucrurile cred că stau cu totul altfel: numărul lor reprezintă un  procent important, în orice caz, deloc neglijabil, din totalul de absolvenţi ai acestor universităţi aflaţi încă în viaţă; şi toţi au semnat nu în numele a ceva altceva decât al ataşamentului lor sincer, dezinteresat şi puternic pentru prestigiul acelei Alma mater napocensis pe care-l respectă în felul în care înţeleg ei să-l respecte, în numele acelei realităţi comunitare, al acelei idei care a susţinut existenţa unui club de fotbal din anul 1919 până în 1990. A nu răspunde acestui semn de respect, exprimat public printr-un document scris, a nu răspunde în nici un fel, nu neapărat afirmativ, dar nici măcar negativ, cu o justificare sau alta, ori chiar fără nici un fel de justificare, rămâne ceva cu totul de neînţeles nu numai pentru cel care a iniţiat acest demers, dar cred că pentru oricine.

Nu trebuie să se spună nimănui şi de către nimeni că situaţia actuală a acestui club este cât se poate de confuză; este un lucru de evidenţă publică. Nici că este nevoie să se aştepte o limpezire a acestui situaţiei, pentru că ştie oricine. Dar că este sau nu este vreo intenţie a cuiva de a se implica în vreun fel în destinul lui aceasta ar trebui cunoscut încă de-acuma, nimic nefiind mai dăunător tocmai pentru prestigiul vieţii universitare clujene decât această stare de necunoştinţă care lasă loc presupunerilor celor mai funeste şi chiar celor mai aberante.

Universitatea ca instituţie, în accepţiunea ei singulară dar şi colectivă, tăcând, a mai rămas să vorbească (şi să acţioneze) grupul susţinătorilor. Au făcut-o, adică au vorbit, prin Asociaţia şepcile Roşii, care a remis un comunicat instituţiilor clujene; foarte bine că au făcut-o, dar nu deajuns, nici pe departe. Dovadă faptul că apelurile de până acum, chiar seria de manifestaţii publice au avut rezultatele pe care le cunoaştem. După câte se pare, proiectul Suporter U a rămas în impas, aşteptându-se, totuşi, un investitor. Aceasta în condiţiile în care cel mai promiţător de până acuma, investitorul german, a fost trimis, scurt,  acasă de fostul şi actualul proprietar al clubului, a cărui intenţie de a-l duce la desfiinţare este mai limpede decât orice. Dar şi în timp ce proiectul de la Timişoara, nu ştiu cât de deosebit, pare activ şi lucrează; aceasta nu ne poate spune nimic? Noroc că a intrat justiţia pe fir, impulsionată salutar tot din direcţia suporterilor, ceea ce prelungeşte timpul de aşteptare şi lasă portiţa deschisă pentru plata creanţelor prin recuperarea valorilor delapidate. Ceea ce ar putea pregăti terenul pentru un alt investitor.

Dar dacă va fi tot cum a fost celălalt şi va pune eticheta cu U pe acelaşi produs de comerţ? şi vom avea o altă minciună prezentată drept adevăr? Se vor linişti nişte instanţe, mai mult ca sigur că unii se vor bate cu pumnul în piept, asumându-şi meritul, dar adevărul va rămâne iar surghiunit, cu botul pe labe, cu lacăt la gură. Cât va mai dura până ce forţa lui de adevăr, lucrând în ascuns, va ieşi la iveală? Sau crede cineva că ideea aceea de U, gândită de generaţia lui Iuliu Haţeganu şi continuată, prin decenii, de alţi mari universitari clujeni, va fi să dispară? Cine îşi va lua această răspundere, pentru că cei mai mulţi, din cei ce veţi citi aceste rânduri, veţi mai trăi, încă, şi-i veţi putea recunoaşte, arătându-i cu degetul: ăsta este, şi ăsta, şi ăsta!

Mircea Tomuş