Prima: Dimensiunea universitară. Este originară ?i definitorie. �U� s-a născut din universitate ?i a fost o manifestare universitară, o exprimă. To?i fo?tii universitari clujeni îi cuno?teau pe sportivii lui �U� ca pe ni?te colegi ai lor, studen?i sau cadre didactice tinere, angaja?i ai Universită?ii, lega?i trup ?i suflet de aceasta. Că, în ultimii ani, lucrurile au evoluat altfel, nu este atât vina clubului, cât a Universită?ii, care s-a sim?it străină ?i pe bună dreptate, de rosturile unui club sportiv organizat pe baze capitaliste. Nici una din păr?i, nici Universitatea, nici clubul, nu a găsit mijloacele de a împăca această contradic?ie, nu a identificat traseele prin care s-ar putea restabili vechile rela?ii sau măcar o parte dintre ele. Întrebarea este: astfel de rela?ii sunt cu adevărat imposibile? Nu s-a căutat un răspuns constructiv la această întrebare, care rămâne deschisă. Este foarte adevărat că nu s-ar putea spune că Universitatea nu poate exista fără club, nici că acesta n-ar putea func?iona fără universitate, dar ceea ce se poate spune este că una ar avea nevoie de celălalt; folosul reciproc s-ar adăuga unui aspect care pare de suprafa?ă: imaginea, dar care, în condi?iile vie?ii moderne, î?i dezvăluie func?ii ?i resurse nebănuite; dacă nu necesare ?i chiar imperioase.
A doua: dimensiunea românească, na?ională. Este, de asemeni, originară ?i, cred eu, definitorie, în anumite condi?ii. �U� a fost cel de al treilea din programul de trei puncte, alături de Universitatea românească ?i de Opera română, pe care conducătorii na?iunii române din Transilvania ?i l-au asumat, imediat după marea Unire din 1918, când din starea de na?iune tolerată a ajuns în aceea de componentă deplin egală în drepturi cu celelalte na?iuni conlocuitoare. Astfel că, încă de la începutul lui, �U� a fost perceput ca un club românesc într-un mozaic de forma?iuni care erau definite, în acea vreme, din punct de vedere na?ional, a?a cum �Vasas� era perceput ca un club maghiar iar �Hagibor� unul evreiesc. Important este că dimensiunea na?ională a lui �U� nu a fost una excusivistă, dimpotrivă; istoria lui interbelică atestă prezen?a sportivilor maghiari, evrei sau germani sub culorile alb-negru. După război, astfel de inser?iuni nu au fost nici rare ?i nici restrictiv primite; dimpotrivă. Imediat după genera?ia de aur, a câta?, a lui Coracu, a fra?ilor Medrea, Joja, Luca ?i Vigu, înlocuitorul cel mai autentic al acestuia din urmă, pe postul de funda? dreapta, a fost Szekely, un secui aparent lini?tit ?i molcom, dar, când se cerea, iute ?i tare ca piatra, sprijin de nădejde, în zidul apărării, al doctorului Luca, pe care mi-l amintesc mângâindu-l părinte?te chiar când primeau gol ?i chemându-l cu dragoste în ajutor: Hai, săcuiule! În poartă a fost, în câteva rânduri, elegantul Szabaszlay, cel cu freza frumos aranjată ?i echipamentul proaspăt ?i curat, la fiecare început de meci, când se prezenta ca la un spectacol la care respecta pe privitori, respectându-se pe sine, la fel de elegant, în ?inuta lui sportivă, cum era, în cea de seară, pe culoarele Operei, unde îl întâlneam adesea. Interul sub?iratec dar vânos, bun dribleur, Lutz, sas sau ?vab de na?tere, a fost unul din cei mai iubi?i jucători ai echipei. Cât despre Pi?ti Covaci, viitorul mare antrenor al marelui Ajax, s-a sim?it la �U�, alături de doctorul Luca ?i viitorul doctor Georgescu ?i ceilal?i, ca pe?tele în apă, potrivindu-se de minune, cu spumoasa lui logoree ?i nesfâr?itele pove?ti ?i glume pline de acel inegalabil umor evreo-maghiar, cu boema superioară a clubului. Nu poate fi uitat nici Bandi Bacsi, Andrei Sepci, antrenor în câteva rânduri, cu figura lui părând mereu îngândurată, când, în realitatea ascunsă a mimicii sale, el căuta o nouă glumă sau vorbă de duh; ca aceea de după un meci cu �Ghiri?ul�, Câmpia Turzii, pierdut cam aiurea, cu mingi bubuite pe sus:
-Măi băie?i, pe sub jocul vostu� numa� pe sus, să mai putea juca un meci, la firul ierbii!
Ceea ce se nume?te, astăzi, politică na?ională a fost întotdeauna, la �U�, unul din cele mai bune exemple de omenie românească; când a fost greu, la cedarea Ardealului de nord, echipa s-a refugiat cu Universitatea în teritoriul liber românesc. Când a fost eliberat Clujul ?i-au suflat tulnicele chemării pe dealul Feleacului, băie?ii s-au strâns fiecare de pe unde erau ?i-au jucat meciul întoarcerii, meciul vie?ii lor, pe nepregătite. Iar apoi au deschis bra?ele să primească pe to?i cei atra?i de spiritul tineresc ?i larg al lui �U�.
A treia: dimensiunea aristocratică, mai bine zis: domnească. Cine-a trăit în Ardeal cunoa?te diferen?a ?i ?tie că domnia nu înseamnă neapărat diferen?iere socială, ci una mai mult de ?inută ?i comportament. Pe vremuri, recuno?teai un �U�-ist după mers ?i după cum se purta; nu trebuia să fie neapărat haine scumpe sau elegante, dar curate ?i frumos purtate. Băie?ii din echipă dar ?i cei mai reprezentativi dintre sus?inătorii lor erau din ceea ce se numea, pe vremuri, familiile bune, unele într-adevăr bine situate, celelalte modeste dar cuviincioase. Lasă că, pe atunci, din tribuna veche de lemn, de peste teren de peluza studen?ilor ?i a tineretului, de la nici un meci mai important nu lipsea ceea ce se numea ?i chiar era crema intelectualită?ii clujene: profesori universitari, medici renumi?i, arti?ti, înal?i func?ionari, cu so?iile, ca la un spectacol de gală. Fotbali?tii se alegeau, de către cine?, nu de cineva anume, îi alegea felul de a fi al clubului, din familii onorabile, dacă nu de frunte, cum a fost legendarul Straja, dintr-o veche ?i numeroasă familie de preo?i ?i ?ărani aristocra?i de pe lângă Sibiu. Un elitism natural ?i pozitiv pare să fi veghiat asupra destinului acestui club până destul de târziu, selectând băie?i frumo?i, cu figuri luminoase, pe care nu-?i avea loc crisparea încrâncenării, nici mimica vicleniei ori împietrirea durită?ii. La fel se alegeau, de la sine, ?i la celelalate discipline sportive: fra?ii Demian, înal?i ?i frumo?i, ca ni?te brazi, la rugby ?i baschet, Puiu Albu, tot la baschet, viitorul istoric Cordo?, dar ?i Gebefugy, maestru sticlar, Alexandru Palo?anu, licen?iat în litere, la rugby, Gabi Cherebe?iu, fiul unui venerabil profesor de muzică, la volei, ca ?i Ion Buzea, viitorul mare tenor, cu strălucită carieră interna?ională, Radu Maier, azi renumit pictor în Germania, la polo.
A patra: cea mai greu de numit, pentru că ?ine de imponderabile precum afectele cu compartimentele lor: prietenia, solidaritatea, voio?ia ?i elanul tineresc, generozitatea în joc ?i la echipă. Câte-un de?tept de azi, îmbogă?it din fotbal, poate să arate cu degetul ?i să spună că ?i Clujul a făcut blaturi. Dar ce blaturi? Până târziu, spre sfâr?itul epocii romantice, care ?ine până după Ivansuc, se auzea că băie?ii dădeau câte-un meci, mai mult amical, pe câte-o masă cu vin bun, prin ora?ele din Ardeal, unde aveau admiratori. În anii grei, de după război, se zvonea că ar fi dat un meci ITA-ei, iar baronul Neumann i-ar fi înzestrat, în schimb, cu mingi ?i un rând de echipament. Erau episoade dintr-o mitologie goliardică, pe care echipa ?i-a creat-o în jurul ei ?i care erau tratate cu umor, atât de povestitori cât ?i de ascultători. Căci umorul pare a fi ultima ?i poate cea mai puternică dintre aceste imponderabile; �U� este echipa a cărei istorie s-a scris cu voie bună, cu glume, râs ?i cântec, ?i la bine ?i la rău, poate singura echipă care, după înfrângeri, î?i digera repede ?i pe ascuns amărăciunea firească ?i găsea tonul veseliei în care să-?i înnece necazul.
Pentru că mai era ?i cântecul. Nu era o condi?ie obligatorie să ai voce ori auz, ca să intri la �U�. Dar dacă nu-?i plăcea muzica ?i cântarea, era mai greu să rămâi. În vremurile vechi, echipa mergea la operă in corpore, iar perioadele ei faste erau marcate de ritualice sesiuni de cântări. Întâlnit, acum vreo doi ani prin Cluj, elegantul domn bătrân Szaboszlay, fostul portar, mi-a povestit că în fiecare vară fostul �U�-ist Miki Szabo, acum medic dentist la Baia Mare, îi învită, pentru câteva zile, pe cei care mai trăiesc din vechile genera?ii, la casa lui de vacan?ă.
-?i ce face?i acolo?
-Povestim pove?tile noastre ?i mai ales cântăm. În fiecare seara cântăm, până noaptea târziu.
[i]Mircea Tomuş, suporter, 76 de ani[/i]