Doi copii cântă şi sar la T2. Au fulare cu Şepcile Roşii legate de frunte. Pe stadionul din Sfântu Gheorghe. Într-o joi. "U" joacă cu norvegienii de la Brann - numai realitatea poate picta aşa momente. Doi zero la ăia. Copiii cântă şi sar, pe fragmentul ăla întârziat, până ajunge cântecul de la peluză spre tribună. Îmi iau notiţe în telefon şi ignor meciul. Asist şi la efortul unor părinţi ce îşi duc copiii pe stadion să se bucure. Se ţin de mână şi sar. Le flutură franjurii fularelor pe umeri. Se uită unul la altul şi zâmbesc. De poţi, ia-le tu momentul ăla.

De mână cu tata de m-aş duce din nou,

Să păşesc printre voi mi-aş dori,

Cu mâini la urechi de-al vostru ecou

Să văd un alb-negru, înainte de a muri.

Sub iarba călcată de-o tonă de ani,

Pe care lacrimi au picurat

Jucătorii şi cântece de golani...

Acolo, piatra de mormânt mi-am lăsat.

Pe Someş tot apă va curge

Şi malul se va lăsa mângâiat,

Ca unul de-al nostru în tribune să urce,

Pe scaunele astea, tot noi să fi stat.

Binecuvântaţi cu al mingii har

Aţi pus temelie piatră stăpână,

Căreia voi îi ziceţi vestiar

Iară noi tribună.

Şi-aici ne-a rămas libertatea să ţipe

Frânturi din ce-ai putut fi tu,

Pe scena noastră se joacă clipe,

Se ridică cortina şi pe ea scrie "U". 

Tudor Pogăcean