Sportul jucat din pasiune şi pentru plăcere a murit. Ştim asta. Nu putem face nimic să îl reînviem. Nu avem cum, e mizerie peste tot, iar noi suntem mult prea mici, noi toţi, suporterii din lume, să putem face ceva...

Putred tot. Puroi, nu alta. Şi leşini când vezi. Printre toţi, mici pete curate, un Sisi, un Solo, poate şi noi, deşi nu înţeleg, mereu omu' fuge spre locul unde e mai bine pentru el, deşi iubeşte locul de unde a fugit. Laşi, lasă-i dracului. Tot noi. Acum vedem cine, ce, şi cum.

Să încurajezi mercenari, să cânţi pentru mizeria ce te înconjoară, aşa se vede privind detaşat. Dar tu, ca un îndrăgostit,  te înveleşti în sentiment, pui fularul strâns la gât, şapca bine-n cap, tricoul cu ”U” pe inimă, şi steagul deasupra, şi...zici că eşti protejat de tot şi toate, şi cânţi pentru „culori, onoare şi valori!”. Chiar?

Acum, după deplasarea de la Mediaş, la final, l-am strigat pe Sisi, de după gard, după ce spiritele s-au calmat, şi s-a întors. Am zbierat cât am putut eu: „Dă-le jos tricourile Sisi! Dă-le jos tricourile!”. Dacă am facut bine, nu ştiu, dar sincer, mai degrabă cânt cu un sentiment şi mai pur, dacă vad fotbalul jucat de angajaţii Cancan Prodan-căi, la bustul gol. Că vorba aia, decât deloc...

-Homosexualuleee!

-Taci mă! Să poarte ăia tricoul cu ”U” pe piept? Chiar crezi că merităm să vedem, pardon, să simţim tot aşa dureri, tot aşa amăgiri, suferinţe şi batjocură? Ce-am făcut? Defapt, ştiu ce, iartă-mă. Iubim. Asta facem. Apoi. să vezi la final cum vine masa de rahat, care întâmplător are ”U” pe piept, te aplaudă, cu o faţă de „supărat”, apoi pleacă la vesiar, şi revin la acelaşi statut de sclav...Doare, nu crezi? Pe noi ne doare la final, cel mai tare, mereu, pe noi! Doar pe noi!

Nu am făcut nimic! Lăsaţi-ne! Plecaţi dracului de aici! Ne-am săturat de tot ce înseamnă mizerie şi jeg. Eu nu pot face nimic, tu nu poţi face nimic, împreună, front comun, putem face. Doamne că eu, aşa un anti-talentat total la fotbal, îmbrac tricoul şi alerg cât pot, dar măcar o fac cu sufletul. Să renaştem curaţi de jos, auzeam idei. E greu, nu zic nu, foarte greu chiar. Înţeleg ce înseamnă asta, dar din stadiul ăsta salvarea nu va veni niciodată, decât SMURD.ul, şi atunci poate e prea târziu...(speranţa moare ultima, şi fraierul după ea zic eu...). Oricum, dacă e să privim din punct de vedere al nostru, noi ăştia de acum vom fi şi acolo, nu iluzia celor „x-mii” de fani.

Tudor Pogacean