Putin cam devreme, cam pe la 7 luni, acum 26 de ani, in 20 august, zeul adulat de toti cei ce fac pelerinaje, bocesc cu baticu'-n cap, se roaga sa castige la loto si pupa schelete, a decis sa ma expedieze in prea-minunata lume. Am primit un 6 cu indulgenta dupa ce nu am reusit sa plang timp de 3 minute si am iesit cu-curu'-n fata, iertati-mi kkofonia. Am stat si in incubator dar nu am luat foc. Bravo mie sau bravo asistentei care nu era manga cand ma grijea. Trecem mai departe, injuram prajitura patetica, ii dam muie, ii dorim sa moara si continuam.

V-am plictisit deja, asa-i? Cred ca detin recordul la numarul editorialelor. Am "problemele" mele: "U" nu e "U", suporterii, in marea lor majoritate, s-au prostit, Walter isi alege oamenii de pe facebook, HI5 sau twitter, site-ul oficial arata ca o pagina web din anii 90', marketing-ul e inexistent iar jucatorii sunt mercenari efemeri care asteapta sa fie inlocuiti. Avem 2 fotbalisti - batrani, ce-i drept (Niculescu si Bostina) si 2 caractere (Sisi si Ionescu). Restul, adulatul cu mila.

Dar, totusi. Cam de acum un an, de prin septembrie, nu am mai calcat pe viu la un meci al Universitatii. Azi, in compania formatiei scuipiciosului dopat, tradator spurcat si imputit antrenor, am vazut o echipa in adevaratul sens al cuvantului. Fac o mica paranteza pentru prescolarii si agramatii care citesc aceste randuri pline de inteligenta: virgulele, in forma lor, nu au scopul de a va incurca si pune in dificultate. Asa scriu eu, cu virgule si multe atribute, adjective (sariti!), pleonasme, metafore sau licente poetice (Hihi).

Revenim.

Mi-a placut Universitatea pe care am vazut-o azi. Tactic, aproape perfect. Indvidual, se putea si mai bine. Dar, e ok. Pentru o formatie venita din liga secunda, asa cum a venit - nu mai comentam, jucam chiar binisor. Cu antrenorul-fulg sau cu presedintele a carui nume prea multi nu-l stiu, echipa e de admirat. Nu fac misto, chiar m-a impresionat jocul de azi si implicit rezultatul final. Recunosc, sunt si putin euforic. Vineri a fost ziua mea (multumesc frumos), spurcatii jegosi au supt-o la scor de neprezentare, noi castigam si trecem peste ei, viata-i frumoasa si plina de bucurii. Da, asa e. Dar, incerc sa fiu obiectiv. Nu asa tare cum o fac cei noi maestrii ai GB-ului (v-am invatat data trecuta ce inseamna GB) care "ruleaza" la acest capitol.

Incerc si eu, prin aceste cuvinte insirate si multe semne de punctuatie sa va aduc in suflet fericirea mea. Da, pe bune, e o fericire pe care am descoperit-o si de care sunt mandru. "U", chiar daca nu poate fi identificat cu cel de acum zeci de ani (adevarul e ca nici nu prea are cum), a reusit sa ma faca sa tresar. Si despre asta vorbeam acum cateva saptamani. De faptul ca vreau sa ma simt viu, sa am pielea de gaina, sa strig ca nebunul, sa pup minunatul LCD, sa aplaud de unul singur, sa traiesc fiecare faza si sa rasuflu usurat la fluierul arbitrului. Mi-a placut.
Avem jucatori ai caror nume inca nu le stiu pronunta corect. Sunt vinovat de faptul ca pe unii nici nu i-as recunoaste pe strada dar sper ca acestia sa ramana in familia noastra si peste 3-4 ani. Sigur, nu se poate sa ramana chiar toti, dar majoritatea, cei ce merita, vreau sa ramana aici. Vreau sa se formeze un schelet pe spinarea lor si sa ramana viu cativa ani buni de acum incolo.
Mor de ciuda cand nu-l vad pe Sisi nici macar in lot. El merita mai mult decat oricare jucator din actuala echipa. Nu stiu daca e accidentat sau are probleme dar, il vreau acolo. La "U". E singurul care a indurat si a suferit zeci de sacrificii pentru acest simbol. El reprezinta cu adevarat Universitatea si intreg simbolul de care noi, toti, ne-am indragostit iremediabil, zic (stiti voi). E luptatorul care a invins toate greutatile si a revenit in echipa. Moare (la propriu) pe teren si iubeste vocala la fel ca suporterii, cei ce au tinut aceasta minunata echipa in viata.

Nu ma risc sa spun ca suntem pe drumul cel bun dar, cu jumatate din inima simt asta. Suntem peste spurcati in clasament (print screen!), jucam peste media echipelor din divizia A si avem suporteri magnifici. I-am blamat de multe ori pe unii. Multi dintre ei sunt magnifici si infrunta orice greutati pentru simbol si merita respectati.
Vremurile s-au schimbat si nimic nu poate sa mai fie la fel. Nu mai exista studenti care sa joace la "U", clujeni adevarati care sa-si dea viata pe teren si sa se sacrifice pentru echipa. Traim in era banilor, a primelor, a contractelor negociate la sange si a spagii. La arbitrii, federatie, sau oriunde, spaga sa fie.

Sunt multi fani care iubesc echipa oriunde dar sunt si multi care tind spre performanta. S-o recunoastem, asa e. Sunt oameni care vor sa ajungem in cupe europene, sa ne batem la titlu, sa luam trofee, sa fim mediatizati excesiv, sa-l rugam pe Alexa sa aduca trupe mari la Cluj. Chiar daca nu suntem de acord, asta e. Asta se cere, astea sunt vremurile, cu asta trebuie sa traim. Le dam muie, le-o dam s-o suga, ne pisam pe ei dar, din pacate, ei reprezinta multimea.

Iubesc spiritul universitar si dogma (v-am bagat in ceata) care mi-a fost indoctrinata. Iubesc "U" in aproape orice forma si voi fi prezent alaturi de voi in etapa cu numarul 9. Alaturi de amicii mei, de prieteni, de oameni pe care unii dintre voi ii condamnati pe nedrept. Voi veni de mana cu nevasta, voi fi acolo cu Ionela Fat, mama a celui mai frumos copil din lume si "U"-ista pana-n radacini, cu Matzu, programator la ucluj.ro, cu Gelu Radu, amic fantastic, cu Iulian Haba, alt minunat prieten caruia ii voi fi dator mereu, cu Vitzu, nasul meu de nunta, cu ProfU, cel ce ma suporta cand gresesc absurd la carti, cu toata familia care stie ce inseamna "U". Nu din patriotism local, nu din orgoliu, nu din iubire euforica, nu dintr-un impuls spontan ci din necesitatea de a intregi familia. Care familie? E simplu. A Universitatii Cluj-Napoca. Pentru ca "U" suntem NOI! V-ati prins?

[b]Adrian Petrean[/b]