Tot mai des apar luări de cuvant, luări de poziție, afirmații și dezmințiri, cățărări în corcoduș și în lemnul de cucurbitaceu, bătute cu juma’ de cărămizi în thiept, jurăminte în poarta stadionului şi închinăciuni către Marile Porți...

Că cine-i mai mare, cine-i mai tare, cine-i mai bătran, cine-i mai fidel, cine înjură mai tare! Că cine adică este mai “U”-ist!

Că niceunul nu-i mai mic, niceunul nu-i mai slab, nici mai tanăr, nici mai novice, nici mai puțin fidel, niceunul nu înjură mai puțin și foarte mulți au nenumărate cozi de caini pe fulare. Pe fularele alea alb cu negru, întinate cu roșu...

Și  nimeni nu acceptă lecții depre "U", despre istorie, despre tradiții, despre camaraderie! Adevărata camaraderie!

“U” este a tuturora, fiecare cu bucăţica lui de “U”, nimeni nu lasă, nimeni nu are întregul...

O poveste...

O poveste faină, povestită de un iscusit creator de povești.

A fost odată...

O echipă de fete de la “U” avea un meci al vieții, unul decisiv rău, că mai rău decat să joci decisivul la dușman în ogradă ce poate fi!

Și se pornește autocarul către în sud undeva, la tătă suta de chinometru trebuie un popas de răcit motoru’, și la unul dintr-ăsta trece pe langă ei, cu o iuţeală amețitoare, cat de ameţitoare poate fi viteza unui imese? la o sută de metri se  asfaltul ia foc, un fum negru se ridică aidoma ciupercii de la Mururoa, dă imeseul înapoi, din spatele pasagerului (o muiere de fo’ douăsute de kile, cu năframă-n cap și duhan în colțul gurii) se ițește un cap cu o moacă de imberb care din lipsă de aer apucă să răgușească cinci cuvinte “ajung înaintea voastră, haide “U”!", și dusă a fost arătarea și șandramaua, cu fumul ei negru de ghezeș mucezit în depoul de la capăt de lume...

A doua zi, ora după amiezii, sala plină cu salopete de la combinat, zeci de militari în uniformă, elevi de liceu cu trompete, fluiere şi tobe,  iar în primele randuri galeria de beton, cei cu gura. Guriștii, adică...

La nici un sfert de ceas de la fluieru’ de  început, gazdele conduc la trei puncte, sorții sunt nemiloși, trist se arată drumul spre casă...

Dar, Doamne , sunt și minuni pe lumea asta !

O uşă se dă în lături. Doi paznici somnoroşi sar ca arşi și se caută de bâte. Își face intrarea imberbul nostru de ieri, cel ce se grăbea să ajungă înaintea autocarului, din mers își dă cămeșa de pe el, desface steagul alb - negru înfășurat pe trupu-i scheletic de licean mereu lihnit de foame, care mereu își schimbă alocația de hrană pe bilete de meci, înfăşurase steagul  pe trup, ascuns de pază, de duşmani, de ochii neaveniţi, și în momentul în care steagul prinde a pluti deasupra sălii încremenite la văzul acestui spectacol interzis de autoritățile vremii, dar și de cutume și de tradiții, dezlănțuie furtuna nimicitoare.

“Haide U!  Haide U!"

În uluiala năucitoare, o clipă, doar o clipă, chiar și meciul a stat, portărița noastră, furată de spectacol uitand să repună mingea în joc, arbitul făcandu-i semn că, la o următoare tentativă de tras de timp o penalizează.

Tragi de timp în minutul 15?... Mă laşi?

Antrenorul nostru, uluit de tunetele “Haide U, Haide U”, se întoarce spre banca de rezerve, băncuța suferințelor, - băncuţa aia pe care nu o simţi după victorii, dar care doare al drac’ de rău după o bătută - se întoarce  către cel mai apropiat membru al delegației  și cu moaca filozofică  al unui guru  ce-şi datorează înțelepciunea obarşiei  de ardelean, de om trecut cu ochii deschişi prin viață, zice, mai mult sieși, în barbă, decat spre consum public:

- Dacă avem aşa o galerie, înseamnă că, putem spera la o victorie, nu ?

Ce glumă bună....

Care victorie a venit, pană la urmă.

...Dacă aș avea un instrument, să zicem, un “U”-ist metru, mi-ar fi ușor să-i acord puncte acestui băiat. Dar nu am. Dacă o fac, dacă-i dau zece, subiectivismu’ mă mancă!

Şi foarte marii “U”-işti...

De aceea, dragă domnule ministru, vă rog tare mult, dacă ați putea, dacă ați avea de unde, dacă  aveți buget, - poate din fondul de rezerve al Primului Ministru din care multe lucruri s-o putut face în decursul istoriei, -  nu ați binevoi să ne cumpărați așa o drăcovenie?

Că tare mult ne-ar ajuta în trebile noastre zilnice... Ne-ar mai orandui viața, poate și nasurile noastre ar coborî, un pic....

Poate am avea vreme și să ne uităm la meciurile alor noștri, doar cântând, doar scandând Haide “U”!

Poate și ograda noastră ar fi mai curată, mai de gazdă, ca să zic așa!