Universitatea a fugit mereu de mercenari. Asta a deosebit-o de restul lumii. Cine purta potcoava pe piept, fie şi pentru câteva meciuri, se simţea binecuvântat. Devenea �U�-ist pe viaţă, indiferent dacă se născuse în Sălaj, ca doctorul Luca, în Reşiţa, ca Ivansuc, sau tocmai în Serbia, ca Sever Coracu. Nu vreau să îi iau locul istoricului Bodea, dar am vrut să creionez un spirit care a sălăşluit în clubul clujean şi care acum s-a pierdut cu totul.
Acum, Universitatea are un jucător precum Claudiu Niculescu, care nu are nicio jenă să se auto-excludă din lot. Niculescu refuză tricoul uneia dintre cele mai vechi, mai curate şi mai prestigioase echipe româneşti doar ca să rămână în graţiile fanilor lui Dinamo, clubul lăsat moştenire viitorimii de regimul comunist. Ba mai mult, şi Boştină are mari îndoieli înaintea partidei. Se teme să nu fie fluierat, vezi Doamne. Poate mi s-a părut, dar în jocul cu Oţelul mijlocaşul a încercat din răsputeri să ia cartonaş roşu, ca să nici nu-şi arate jambierele prin Groapă. Mai vedeţi o dată meciul!
Asemenea grefe nu ţin. Oamenii care joacă la Cluj (sau, mă rog, la Alba Iulia) cu sufletul la Bucureşti nu au ce căuta la Universitatea. Chiar dacă nu mai suntem pe vremea lui Ivansuc şi Coracu, acest club a rămas de totul sau nimic. Dacă băieţii aceştia nu au înţeles încă, ar trebui să le spună cineva. Şi să le arate drumul spre casă.
[i]Ionel Lespuc[/i]