În multe din momentele de reverie încerc să-mi închipui cum aş reacţiona dacă, atunci cînd voi avea un copil, acesta îmi va mărturisi pasiunea lui pentru ***?
Aş încerca oare să-i explic, cu argumente, greşeala alegerii sau aş fi suficient de matur să-i accept pasiunea? Poate că da, dar cu siguranţă pe banii lui.
Mă înspăimîntă momentele în care am sta în tribună urmărind acelaşi meci, dar plasaţi în tabere diferite. Cred că nebunia atîtor ani trecuţi ar fi mai puternică decît sentimentul patern atunci cînd echipa mea ar înscrie împotriva favoriţilor lui. Lacrimile lui de durere m-ar amuza teribil şi nu găsesc nici un motiv care să mă oprească din a-i desăvîrşi deznădejdea. Cum ar mai creşte un copil cu imaginea tatălui ţopăind nebun de fericire, sfidînd tragedia unui suflet în formare?
Cred că nu mi-ar mai vorbi toată viaţa, dar nici măcar asta nu e suficient pentru a mă abate de la lecţia pe care consider că fiul meu ***-ist ar merita-o din plin.
[i]Mihai Hossu
Textul a aparut anul trecut in Foaia Transilvana, dar, la cererea autorului, a fost preluat acum si de ucluj.ro[/i]