Dragi cititori din 2119,

Ştiu că nu aveţi nevoie de un dicţionar pentru a citi epistola. Probabil vor fi softuri care vor adapta automat arhaismele din textul pe care-l transmit. Lumea sigur că nu mai e la fel ca în momentul în care scriu aceste rânduri. Viaţa se va scurge mai rapid. Ceea ce azi e o tendinţă atunci va fi desuet. Nu am de unde să ştiu cum va arăta universul vostru, acum când trimit acest mesaj închis în ecranul laptopului.

Sunt sigur însă că, dacă va mai fi Clujul pe hartă, atunci „U” va fi gata de un nou meci. Pe un alt stadion, tot lângă Parcul Mare, unde generaţii întregi au râs şi au plâns pe „Ion Moina” sau pe „Mircea Luca”. Acolo i-am descoperit şi eu, pe când eram student, şi am revenit să aud corul alb-negru. Nu a fost dragoste la prima vedere, dar cu timpul am înţeles că Universitatea e mai mult decât o linie de clasament. Aici nu e statistică, e istorie pură şi o prietenie pe care o întâlneşti doar în romane. Nu vă plictisesc cu referinţe istorice, le veţi găsi cu un singur click, dacă nu s-a inventat altceva  între timp. Vă spun doar că „U” a plămădit în exil, la Sibiu, primul imn al unei echipe româneşti, că primul căpitan al Naţionalei, Guga, a purtat tot „şapcă roşie”, că un istoric, Gheorghe Bodea, i-a adunat cu migala unui arheolog urmele lăsate în iarbă şi în suflete.

Ar fi şi un pasaj personal. Fidel „Ştiinţei” am purtat o singură dată fularul unei alte formaţii. S-a întâmplat în 2015, la finala Cupei României, „U” – FCSB. L-am însoţit pe băiatul meu, Andrei, suporter al Universităţii, în peluza Arenei Naţionale. Dacă vreţi să ştiţi cine este Universitatea Cluj, urmăriţi măcar un minut din înregistrările cu galeria venită din Ardeal pentru a-şi striga iubirea la Bucureşti. Scorul nu avea relevanţă, golurile încasate nu au redus sonorul fanilor. Am strigat alături de ei fără pauză, uneori cu nod în gât, în timp ce pe gazon „studenţii” stăteau în faţa plutonului de execuţie. Dacă aş fi fost fotbalist al „Şepcilor Roşii” în acea partidă, mi-aş fi rupt carnetul de jucător de ciudă că nu pot să-i fac fericiţi. Pasionaţi, excentrici, criticaţi sau invidiaţi, suporterii sunt geneza tinereţii fără bătrâneţe a acestui club. Când se aduce în discuţie numele Universităţii, prima dată îţi vin în minte fanii gălăgioşi şi nu un gol sau vreun meci.

Sunt convins că nu aveţi timp de pierdut cu chestiuni siropoase. Aş vrea să-mi promiteţi ceva. Că nu va mai fi nevoie de mitinguri pentru ca Universitatea să trăiască demn. Că „Şepcile Roşii” vor avea mereu o casă trainică lângă parc, că nu vor mai fi nevoite să plece în bejenie.

Nu ştiu dacă peste 100 de ani vor fi multe trofee în vitrină. Şi nici nu are importanţă. Cât timp Peluza cântă, povestea merge mai departe. Am un singur regret, acum, când mă pregătesc să pun punct. Că nu pot asculta refrenul pe care l-a compus galeria pentru al doilea secol de viaţă.

Alin Fornade