Mâine musai să ne vedem la stadion. Unii spun ca avem meci, alţii că e vorba de război. O "samă" se bucură. Mie imi seamănă cu un eveniment nedorit, impus de natura inconjurătoare. Dar, ca în orice familie, când eşti invadat de gândaci, molii sau paraziţi, e obligatoriu să te mobilizezi şi să îi stârpeşti.

Meci nu avem pentru că noi jucăm fotbal, ei practică alte sporturi. Acum s-au apucat de "hadnagy", un fel de volei de iarbă, practicat pe dealuri. De aceea, i se mai spune volei în pantă. Despre război nu poate fi vorba, pentru că nu e frumos să luăm la bătaie handicapaţii. În fine, eu nu am de ce a mă bucura de perioadele de deratizări, atâta timp cât operaţiunea nu este finalizată complet. Goangele lacome apar an de an şi moliile parazite îmi găuresc carpetul şi hârtia din budă. Ceea ce îmi provoacă un oarecare disconfort. Eu nu pot să îi respect sau să mă bucur. Pot, în cel mai bun caz, după ce istoria îi va stîrpi, să mă amuz. Mai devreme sau mai târziu va veni şi ora aceea. Atunci va fi sărbătoare, nu acum.

Aş mai vrea să spun ceva. Napoleon, în campania din Egipt, le-a spus soldaţilor: "Din vârful acestor piramide ne privesc 40 de secole de istorie". Aşa se va întâmpla şi marţi, o zi care nu ar trebui să fie altfel decât alte zile de meci. O zi în care echipa noastră va fi încurajată, privită, protejată de tot ce este mai frumos. De o istorie adevărată şi de generaţii de sportivi adevăraţi. Noi nu trebuie să facem altceva, decât să îi facem pe jucători să ştie că nu sunt singuri. Să fie convinşi că, de undeva de deasupra Stadionului Dr. Mircea Luca, sufletele profesorilor, academicienilor, ce au înfiinţat clubul, al sportivilor şi antrenorilor, care au reprezentat "U", le vor fi alături. Sufletele celor care ne-au protejat tot timpul, în clipele grele, ne vor veghea şi de aici încolo. Fotbaliştii să ştie că sportivii noştri, indiferent dacă au câştigat sau nu trofee, sunt campioni. Au fost şi vor fi campionii inimilor noastre. Iar dacă ei, jucătorii, vor vrea să facă frumosul gest de a pricepe aceste lucruri, atunci vor pricepe şi de ce "U" e simbolul iubirii pe Pământ". Atunci, precis ne vor respecta istoria şi pe noi. Atunci se vor respecta şi pe ei şi totul o să fie bine. (Paranteză. Se pare că lumea nu ştie, a uitat, sau că printre noi s-au infiltrat oarece diluaţi. Un "U"-ist adevărat niciodată nu îi fluieră, jigneşte urât sau înjură pe cei care au "U" în piept. Ei joacă, noi îi încurajăm, antrenorii îi judecă. Pe vremuri era simplu, dar pare că vin din urmă tinere generaţii de complicaţi degeaba şi în afara spiritului.) Încă ceva. Cărţile istoriei lui "U" nu s-au scris, încă, toate. Jucătorii, care vor intra pe teren, mâine, pot să formeze o altă generaţie de poveste. O poveste cel puţin la fel de frumoasă ca cele de până acum, începute în 1919 şi 1945.

Însă, pentru început, dragilor, nu ar fi rău să deratizăm puţin zona. Aşa că, băieţi, din tribune şi din teren: Stârpiţi flagelul, striviţi gânganiile mizere şi tot fotbalul românesc vă va fi recunoscător! Numai "U"!

Adrian Cinpoeru