(În prima parte, voi explica cum îşi bate joc Boc, de „U”. În partea a doua, îl voi premia cu două povestioare pentru realizările sale deosebite.)

Bocule, dacă îţi permiţi să faci miştouri spectaculoase de noi şi eu o să îmi permit să umblu la sacul cu amintiri epocale. La cererea publicului, Emiluţ, la cererea publicului... Că dacă citeşti pe sait ai să vezi că 75 la sută dintre „U”-işti te-ar mânca de viu, conform sondajului. De fapt tu nu eşti decât un semipreparat, dar aşa e expresia...

Să vedem de ce a sărit Boc poneiul. (Îmi cer scuze faţă de cei care cunosc exact ce s-a întâmplat în ultima jumătate de an, dar trebuie să recapitulez, pe scurt.)

Prima adresă. În iulie, i-am trimis o adresă în care am pus exact şase întrebări. Am întreprins acest demers pentru că pe Boc îl durea în babeţică de club şi nu făcea nimic, la fel ca acum. L-am întrebat despre audit, despre delapidare, despre ilegalităţile evidente de la U Cluj. Pentru cine nu îşi mai aminteşte adresa o poate citi aici pe sait. Titlu: Întrebări pentru Boc, Walter şi complicii lor.

Primul răspuns. În august, Boc, prin Biroul Mass Media, a evitat răspunsurile punctuale. La orice am întrebat ne-a trimis la instituţiile abilitate şi organele competente. Dacă aşa a vrut Boc, aşa am făcut şi m-am apucat de trimis sesizări, la instituţiile abilitate. (Din câte ştiu, nu sunt singurul care a făcut plângeri.) Până la urmă, DIICOTUL a deschis dosarul privind delapidarea clubului.

A doua adresă. În noiembrie, după ce a început urmărirea penală împotriva găştii conduse de Walter, am trimis o altă adresă. Documentul a fost preluat de mai multe publicaţii, ca o „scrisoare deschisă”. Mi-am zis că de data asta Boc va avea puţină ruşine, dacă şi alţi ziarişti au considerat întrebările importante şi va răspunde la modul serios. Era vorba, în adresă, de patrimoniul oraşului,  de eventuale demersuri făcute de Boc pentru a recupera prejudiciul rezultat în urma delapidării. Adică l-am rugat pe surogatul de primar să apere U Cluj şi oraşul de „ilegalişti”, precum Mărginean şi Walter. A doua adresă este, de asemenea, pe sait. Titlu: În atenţia lui Emil Boc, cândva primar al Clujului.

Al doilea răspuns. Cu mare întârziere, mult peste termenul legal de 30 de zile, săptămâna trecută, am primit răspuns. Ce-i drept, l-am primit înainte să cer instanţei să cerceteze şi să-l trezească pe Boc din letargia-i blegoasă.

Acum, atenţie! Prin Biroul Mass Media, Boc îmi răspunde în ianuarie, încă o dată, la prima adresă, de fapt. La întrebările din iulie! În a doua adresă, în noiembrie, erau cu totul alte întrebări şi recentul răspuns e aiurea complet. De fapt, tot documentul e o mizerie şi îl puteţi consulta mai jos. Nici măcar nu este semnat sau ştampilat. Nici măcar nu are număr de înregistrare, cel de acolo fiind numărul de înregistrare al adresei mele, plus altă dată calendaristică falsă. Ei nu au întocmit răspunsul în 21 decembrie, exact la limita termenului legal. În mod sigur, l-au antedatat acum când l-am primit pe email. Îmi trimiteau actul de atunci, nu acum în ianuarie, după două săptămâni. Ăştia măsluiesc documente cum vor ei...  Răspunsul nu are absolut nici o legătură cu ultima mea adresă. De exemplu, la prima întrebare, în noiembrie, am dorit să ştiu dacă Boc a aflat de dosarul de la DIICOT. Ei îmi răspund, la această problemă, că au efectuat un audit înainte de venirea lui Walter la club, în 2009. Exact cum mi-au răspuns în august la prima adresă. Ca-n filmele cu bugetari idioţi... Una întreb eu, alta îmi răspunde Boc de sub ghişeu... Apoi, la orice altă întrebare, m-au trimis la instituţii şi organe competente. Lucrurile ar fi absolut comice, dacă nu ar fi tragice. Este vorba, totuşi, de dementul care conduce oraşul. Alt exemplu. Am întrebat în a doua adresă  (pct 3) dacă a delegat un jurist al Primăriei, pentru a urmări ce se întâmplă cu patrimoniul clubului şi al oraşului, în dosoarul lui Walter.. El îmi răspunde, prin Biroul Mass media, că Walter are 51 la sută din acţiuni, că s-au verificat, în 2009, agenţi de jucători şi, apoi, la sfârşit, mă trimite la organele competente. Pentru că, zic ei, Primăria nu e abilitată, de exemplu, să trimeată juriştii proprii să se intereseze de dosarele în care instituţia e implicată... Dar cine-s abilitaţi? Hingherii? Magazinul de etnobotanice de la Răchiţele?  EtnoBocanicul m-a răzbit complet cu răspunsurile...

Eu am sesizat o chestie. Ăştia de la Primărie, la orice întrebare le pui, răspund cu: „Organele competente”. Acum, pe femeile de la Biroul Mass Media le înţeleg. Se ştie că la muieri, măritate, nemăritate, asta chiar nu contează, nu le scoţi, din cap, organul competent. Nici cu operaţie pe creier nu extirpezi organul competent din cerebelu' femeilor. Da' Boc? Boc de ce iubeşte aşa mult organul competent? Să presupunem că la Emiluţ vine un ziarist şi îl întreabă „Domnule Boc, dacă peste veacuri, se va ridica o statuie în cinstea dumneavoastră ce aţi vrea să fie pe soclu, ce v-ar reprezenta cel mai bine, pe dumneavoastră şi munca dumneavoastră politică?”. Răspuns sigur: „Un organ cât mai competent.”

Partea II (poveştile fac parte din maniuscrisul volumului „Întâmplări cu ziarişti”, scris împreună cu Florin Chima)

Pentru că Emil Boc e hazliu şi are chef de râs pe seama noastră o să povestesc şi eu câteva.

În primul rând, Boc este un nerecunoscător şi muşcă din mâna care l-a făcut prim-ministru. Adică din mâna mea. Mai bine îl băteam de mic şi îl puneam la colţ pe coji de nucă...

Să vă explic. În 2000, şef PD Cluj era Iuliu Păcurar, zis Peco. Omul a fost implicat în nişte şmecherii groase. Împreună cu alţii, au tras conducte virtuale prin judeţ, în perioada CDR, între 1996-2000. Adică au spus că introduc gaz în comuna  Apahida, au luat puhoi de ban de la Guvern şi ciuciu conducta. De fapt existau conducte trase deja în Apahida, dar ei au mai tras una virtuală. Ţeapă virtuoasă. Au întocmit încă o serie de devize ca şi cum ei au făcut reţeaua, au încasat bani de investiţii, deşi oamenii işi trăseseră gazul pe cheltuiala lor, înainte. Împreună cu prietenul meu, regretatul Florin Chima, am scris ancheta în Ziua de Ardeal. Seria de articole a fost preluată şi de alte gazete naţionale. Balamucul a fost mare şi Iuliu Păcurar, personaj foarte important în PD, a trecut uşor pe linie moartă. Atunci a explodat Boc. La figurat. Mai bine exploda la propriu, că uite ce îi face binefăcătorului său. Adică mie. Îmi răspunde în doi peri la adrese şi mă trimite la organe competente. În loc să îmi întoarcă binefacerile şi să ajute „U”, că l-am făcut om. Sau, mă rog, sferto-om... Dacă nu scriam noi, stătea Boc pe bară până îi creşteau tocurile. Ajungea el prim ministru, dacă îşi proclama comuna natală Mărgău independenţa. 

Să vă explic cum s-au derulat lucrurile, de fapt. Când am scris ancheta ne-au fost livrate şi o grămadă de documente, că altfel nu se putea. Cel care ni le-a furnizat era un apropiat al lui Paszkany, infiltrat în PD. Ulterior, am aflat că Boc îl lucra pe şeful lui de partid, Iuliu Păcurar, ca să îl schimbe din funcţie şi să îi ocupe locul. De aceea, Boc a apelat la Paszkany, prieten cu patronii ziarului. Paszkany a scos documentele cu toată afacerea de la CJ, când instituţia era condusă de ţărănişti, unde Arpi era membru. Apoi şi-a trimis omul la redacţie. Şefii, prieteni cu Horthyke, s-au executat şi noi a trebuit să facem ancheta. De altfel, cazul a fost simpatic... În scurt timp, în ierarhia de partid, locul lui Păcurar, sacrificatul, a fost ocupat de Boc. Iertaţi-mă, fraţilor, recunosc că e cea mai mare greşeală din viaţa mea, că am nenorocit Naţia, ştiu că mă blestemaţi, dar asta este...

Îmi mai amintesc că Emil Boc era în relaţii foarte bune cu prietenul meu Chima. A fost şi la înmormântarea lui Florin, de aceea m-am răbdat până acum să mă apuc să îl pictez nasol. Dar aşa nu se mai poate, că prea exagerează! Erau mai apropiaţi pentru că  al meu coleg scria şi pe „politic”. De aceea Boc îl suna des să îi tragă nişte limbi adânci. Ca Florin să scrie ceva frumos şi de el, care era exact nimeni. Printre altele, cu Chima aveam porecle pentru toată lumea. Lui Boc, de exemplu, îi spuneam Tom Tâmpiţel sau Boc Chiloţel.

Cele două porecle îşi  au originile într-o întâmplare petrecută la un monstru de chef cu politicieni şi ziarişti, pe la sfârşitul anilor '90. Jurnaliştii erau bine dispuşi, inclusiv fetele. La sportul ăsta, politicienii sunt în ligi inferioare. La un moment dat, Boc stătea de vorbă, băţos, în picioare, politicos, cu o domnişoară de la partid. Emiluţ nu avea funcţii importante, dar era o tânără şi promiţătoare speranţă în partid. (Ca şi acum. Numai că nu mai e nici tânăr, şi nici promiţător. E doar o speranţă deşartă.) Una dintre colegele noastre, mai slobodă la gură, şedea la o masă în apropiere şi îl tot măsura cu mare atenţie. Între două piese, că se şi dansa, s-a auzit o hlizeală maxim de beată şi de  feminină. Lumea a întors privirea curioasă, înspre colega noastră. Când se pilea avea, uneori, replici interesante şi acide. „Emile, a spus ea, eşti deschis la şliţ şi ţi se vede iar cravata cu inimioare.” Lumea a început să-l inspecteze cu privirea, pe Boc, acolo unde e el mai competent, că tot veni vorba. Ce inimioare îi răsăreau ei, în ochi, taman din prohabul lui Emiluţ, nu ştiu. Îi trăgea Cupidon ceva săgeţi în felinare? Cunoştea zona, că a spus „iar”? Îi plătea poliţe? Sau pur şi simplu Emil purta o cravată drept frunză-chiloţei şi erau imprimante acolo  inimioare? Habar nu am. Nu am apucat să văd. Boc, surprins, şi-a băgat repede o mâna în glanda genitală, ca să-şi controleze pulsul şi una la gât să-şi verifice nodul de la cravată. A fost caraghios pentru o clipă. Stătea în poziţia în care stă o femeie când e surprinsă de soţ, cu amantul, în pielea goală.  Cu o mână pe sâni şi cu una mai spre sud. Nu am înţeles niciodată poziţia aia a femeilor, prinse în flagrant cu delictul în braţe. Păi amantul are voie să vadă tot şi soţul numai fragmente? În fine. Noi am întrebat-o apoi, pe colega noastră: „Tu, dacă acolo îi e inima, boaşele îi sunt în talpă, şi le calcă în picioare... De-aia stă tot timpul pe vărful degetelor de la picioare, pentru că îl doare? Ce inimioare ai văzut în şliţul lui?” Ne-a arătat exact un deget mijlociu. Am înţeles. De acolo, „Degeţel”, „Tâmpiţel”, „Chiloţel”...

Adrian Cinpoeru