Cînd treci prin momente grele, în familie, îți aduci aminte de lucrurile esențiale. Stai mai mult cu ai tăi, te interesează problemele lor. Dacă e să mănînci o pîine cu untură în loc de un pui întreg atunci gestul ți se pare unul firesc. Important e ca atunci cînd ieși în lume să nu o faci cu capul plecat.

Așa ar trebui judecate acum lucrurile la Universitatea.

Mă gîndesc la Szilagyi, de exemplu, ca exponent al familiei Universității. Un fotbalist care s-a accidentat grav, care a suferit trei operații complicate, care știe cel mai bine cum e să stai pe tușă și să urli de durere și de ciudă că nu poți juca. Un fotbalist de care unii au vrut să scape ca de o măsea stricată dar au trebuit să renunțe la idee pentru că suporterii nu au conceput să se despartă de unicul lor căpitan.

Poate că acum, la greu, în acești termeni ar trebui gîndit. În termenii în care a gîndit Szilagyi de la necazul lui încoace. Adică a strîns din dinți și a mers mai departe. Mai departe însemnînd pentru el mereu alături de Universitatea Cluj.

Poate ar fi mai interesant și cu siguranță mai productiv dacă interesul s-ar muta din zona can-can-urilor cu alde Walter și Ana Maria Prodan înspre genul acesta de exemple precum cel al lui Szilagyi, un om mai puțin spectaculos dar cu siguranță mult mai iubit de către public.

Într-o vreme în care tribuna face apel la respect și la onoare, uite cît de simplu se pot găsi și corespondenți la aceste valori: chiar în grădina proprie.

A venit vremea, poate, ca în jurul lui Szilagyi să se reconstruiască o lume care să pună pe primul plan respectul și onoarea, devotamentul și dragostea pentru culori și lucrurile neesențiale să treacă cu adevărat în plan secund, acolo unde le este locul de fapt.

Zsolt Szilagyi, la greu, poate fi unicul căpitan cu acte în regulă acum, pentru că viața i-o cere. Ar fi o revanșă și pentru el să știe că acum e nevoie, din nou, de el, cu adevărat.

Ovidiu Blag