2010-11-26 20:20:33

Medieşean la origine, "şlefuit" la Sibiu, Mihai Corui s-a maturizat, atât ca om, cât şi ca sportiv, la Cluj. Adus de regretaţii Gheroghe Roman şi Nicolae Martin la "U", el a încântat iubitorii baschetului din Cluj, ca jucător, după care le-a făcut imense bucurii, ca antrenor, celor din Târgu Mureş, oraşul în care s-a stabilit.

Acum, Mihai Corui se concentrează mai puţin pe baschetul "mare”, dar îi pregăteşte viitorul, la propriul său club, BC Together. Deşi nu este implicat direct, face, pentru ucluj.ro, o radiografie extrem de lucidă a ceea ce înseamnă, de fapt, baschetul românesc. O imagine clară a plusurilor şi minusurilor sale, a perspectivelor şi a soluţiilor care pot readuce acest sport la nivelul pe care îl avea atunci când, cu Mihai Corui în teren, Naţionala de tineret a României obţinea locul 5 la Campionatul Mondial şi locul 4 la cel European.

- Născut în Mediaş, aveai două variante copil fiind: fotbal sau baschet. Cum de ai ales baschetul?
- Mediaşul e recunoscut, e adevărat, şi datorită acestor două sporturi, însă erau şi alte variante pe care le puteai alege. Cred că exista pentru fiecare om un univers inteligent, ghidant, care iţi indică ce să faci în viaţă, dacă ştii să-l asculţi bine cu mintea şi inima. Unii îi zic soartă, iar alţii noroc, eu cred că e un dans inteligent între amândouă, o combinaţie inteligenţă cosmică – karma firului vieţii. A fost să fie baschetul. Îmi aduc aminte cu plăcere cum colindam cu trupa de copii din cartierul meu pe la diferite ramuri sportive - atletism garduri, înot, handbal, fotbal şi în final BASCHET. Prima mea emoţie legată de acest sport a fost una puternică şi pregnantă, ceasul meu interior a "sunat” în momentul când am aruncat prima dată la coş sau când primul meu antrenor, prof. Mircea Olaru, a strigat: "Alinierea!”. Mai târziu, după ce am prins gustul prafului sălii de baschet şi am intuit mirosul stelelor baschetului, destinul meu avea să fie condus de către prof. Octavian Şerban - marele antrenor medieşean - de al cărui nume şi activitate se leagă de fapt toate frumoasele realizări din baschetul acestui oraş timp de mai multe decenii. A fost şi este încă îngerul meu păzitor, al doilea tată pentru mine în afara terenului şi intransigentul, dar briliantul antrenor din teren, care mi-a condus primii ani ai carierei mele baschetbalistice. De altfel acest mare antrenor este, alături de prof. Voicu  Moldovan, cel mai prolific şlefuitor de talente din România. Mari baschetbalişti au trecut de-a lungul anilor prin mâna lui şi au devenit celebri şi de succes. Ori de câte ori am ocazia îl omagiez şi îl pomenesc cu respect şi dragoste pe ÎNVĂŢĂTORUL meu în ale meseriei, dar si al marii mele pasiuni, baschetul – profesorul Octavian Şerban.

"Gheorghe Roman şi Nicolae Martin au venit după mine la Sibiu"

 - După juniorat, a urmat pasul spre "baschetul mare", la Sibiu, unde ai avut succese. Apoi, ai ales "U" Cluj. Ce te-a determinat să accepţi această mutare?
- După juniorat am făcut armata la Sibiu, timp în care am jucat la CSU Balanţa Sibiu, echipa fanion a celebrei urbe de pe malurile Cibinului. Au fost ani frumoşi ai studenţiei şi ai baschetului romantic de pe atunci, ani în care am jucat baschet şi m-am perfecţionat în meseria mea de inginer. Clujul a fost o alegere firească, o trambulină spre înalta performanţă. Prof. Gheorghe Roman şi prof. Nicolae Martin au venit după mine la Sibiu şi m-au luat să fiu îndrumat sub culorile Universităţii Cluj. Doi mari antrenori, doi mari oameni. Vedeţi dumneavoastră, pe acele timpuri, antrenorii sau şefii de club curtau sportivii şi uneori le arătau mare onoare mergând până acasă la sportiv. Era un fel de a arăta respect şi apreciere pentru viitorul sau viitoarea stea a unui club. Câtă deferenţă, câtă consideraţie! De-a lungul timpului petrecut la Cluj am arătat întotdeauna înapoi respectul cuvenit, dar şi dragostea faţă de Universitatea Cluj şi faţă de oamenii extraordinari pe care i-am întâlnit în drumul meu. A fost felul meu de a da feed-back oraşului, oamenilor şi suporterilor clujeni, care mi-au dăruit atâtea valori. Asta nu se uită! În Cluj m-am căsătorit şi tot în Cluj mi s-a născut al doilea copil, Victor Andrei!

- De-a lungul carierei, ai avut ocazia să fii coechipier sau adversar cu unii dintre cei mai importanţi jucători ai României.
- Trebuie să recunosc că în acele timpuri baschetul avea încă un aer romantic, un parfum de respect pe care azi nu-l mai respirăm aşa de des, practic ne cunoşteam foarte bine toţi, indiferent de la ce club proveneam - Dinamo, Steaua, Universitatea Cluj, Sibiu, Timişoara... Toţi ne respectam şi ne apreciam. Era o colegialitate onorantă, românească, însă când intram în teren jucam cu toată pasiunea şi priceperea, slujeam culorile cluburilor pe care le reprezentam. Probabil acum, odată cu afluxul foarte mare de jucători din străinătate, aerul acesta al primei ligi s-a mai schimbat. Nu neapărat în rău sau bine, doar e diferit, iar banii şi contractele care sunt la mijloc sunt alţii. Baschetul îşi urmează propriul curs al existenţei, se schimbă ca un organism viu, îşi dezvoltă legi şi reguli, să nu uităm că nu suntem solitari în lume, baschetul este cel mai popular sport de pe Terra. Mă mândresc să fac parte dintr-o generaţie care i-a avut pe Ghiţă Mureşan, Bruno Roschnafsky, Mircea Cristescu, Marcel Ţenter, Antonio Alexe, Elemer Torday, Horia Rotaru, Cornel Săftescu, Claudiu Munteanu, Benjamin Pelger, Sorin Ardelean, Claudiu Fometescu şi foarte mulţi alţii, îmi pare rău că nu-i pot aminti pe toţi.

- Ai făcut parte din generaţia care a adus unul din cele mai mare succese baschetului românesc: locul 5 la Campionatul Mondial de tineret. De ce nu au continuat succesele?
- Sunt de acord, am fost poate cea mai bună generaţie a baschetului românesc, având în vedere locurile fruntaşe obţinute la campionatele mondiale (5) dar şi europene (4). Cred că undeva s-a greşit managerial la nivelul FRB. Dacă în acea perioadă cei care gestionau destinele echipei naţionale a României ar fi arătat mai multă grijă sau consideraţie pentru o echipă din cale afară de bună, cu sportivi care nu aveau teamă faţă de nicio echipă europeană sau mondială, care au arătat că pot obţine rezultate minunate la nivel mondial sau european... Organizare slabă şi lipsă de pricepere zic eu, dar şi crasa gândire românească păguboasă, "lasă, măi, ca se poate şi aşa!”. Suntem tributari ca şi naţiune acestei proaste gândiri, modestiei duse până la umilinţă, lipsei de curaj şi de încredere în forţele propri. Conducătorii noştri de atunci nu făceau excepţie, dar pot zice că nici unii de acum nu fac altfel. Îmi rămâne totuşi mândria de a fi fost diferit ca şi gândire de acei oameni, iar noi, acea generaţie de atunci, am arătat ulterior, în ani, că am fost realmente o generaţie de grozavă, care merita poate mai mult. Nu-mi rămâne decât să sper că în fruntea baschetului românesc o sa vină persoane tinere şi capabile care să aibă curaj şi verticalitate, iar cu priceperea lor să apropie baschetul românesc de baschetul mondial. Este imperios necesar acest deziderat. Eu unul am încredere în schimbările din interiorul indivizilor, care vor avea loc în aceşti ani! Nu doar baschetul se schimbă, întreaga lume o face.

- Finalul carierei tale de jucător a coincis cu un nou start: în baschetul românesc a apărut antrenorul Mihai Corui. E mai uşor sau mai greu pe bancă decât în teren?
- Trecerea de la jucătorul Mihai Corui la antrenorul Mihai Corui a fost una decisivă, în momentul în care am descoperit conştient că sunt ANTRENOR, în interiorul meu, de fapt am câştigat o mare bătălie interioară. În toţi aceşti ani în care am simţit baschetul curgându-mi prin vene şi artere, am descoperit ceva şi mai minunat: baschetul este VIAŢĂ. Inseparabil. Baschetul e doar o părticică din viaţa individului, una frumoasă e drept, dar doar o parte care se poate grefa armonios în timpul existenţei individului. Dacă presupunem că un tânăr sportiv baschetbalist trebuie educat în societate, să fie un om onorabil, un cetăţean folositor comunităţii în care locuieşte, este suficient să-i exersăm doar aruncarea la coş sau driblingul? NU! Trebuie să-i modelăm - dacă putem, evident - caracterul! Trebuie să-l educăm, să-i deschidem orizonturi pe care el cu puterea liberului arbitru să le aleagă. NOI, antrenorii trebuie să fim în primul rând ÎNVĂŢĂTORI, pedagogi, profesori, părinţi responsabili, indivizi de valoare, modele de urmat! Din această cauză nu e suficient să antrenăm baschet, trebuie să antrenăm viaţă! Deci da, e mai greu pe bancă! :)

- De ce a adunat baschetbalistul Mihai Corui mai multe succese decât antrenorul Mihai Corui?
- Cred că succesele mele - jucător vs. antrenor - sunt comparabile unele cu altele. Numărul lor nu are importanţă, dar calitatea lor, DA. În realitate eu văd tot ce am realizat ca şi copil, tânăr adolescent, sportiv matur, jucător profesionist ca pe o pregătire neapărat necesară pentru a face ce fac acum. Educ copii! Toată viaţa mea a fost un antrenament pentru clipa prezentă. Noi sportivii şi antrenorii ştim că dacă antrenamentele decurg bine, dacă se pune pasiune, energie, transpiraţie şi inspiraţie în procesul de antrenament, meciul de sâmbătă seara va fi uşor. Sâmbăta asta e ACUM! :)
John Wooden, marele antrenor american ce s-a stins anul acesta din viaţă, spunea într-un frumos discurs:
"And what lasts is what you’ve learned.
And what you learn about is life.
That’s what sports is all about? Life.
The whole thing is played out in an afternoon.
The happiness of life.
The miseries.
The joys.
The heartbreaks…
Play to win.
Sure.
But lose like a champion.
Because it’s not winning that counts.
What counts is trying.”

- Din 2009 ai pus bazele unui club de juniori, BC Together. Ce te-a determinat să te implici la acest nivel? De ce ai renunţat la a antrena în Divizia A?
- În vara lui 2009 am construit un club nou de baschet, BC Together, club care deja are la această ora cam 85 de mici baschetbalişti în componenţă. Este o mare provocare a vieţii şi priceperii mele, ACEASTA este clipa pentru care m-am pregătit ani de zile. Este exact ce mi-am dorit toţi anii ăştia, doar nu am conştientizat decât acum. Munca de educator în baschet, dar nu numai, cu aceşti copii, este formidabilă şi plină de importanţă. Noi valori, mai înalte, mai provocatoare. Niciodată nu am renunţat la a antrena în Divizia A, la Naţională sau la alte niveluri, doar că acum asta fac, iar ceea ce fac îmi aduce enormă satisfacţie, împlinire şi mulţumire de sine. Aceşti copii habar nu au că eu am luat locul 5 mondial sau 4 european ca şi jucător sau ca am fost antrenor secund al Naţionalei României 2 ani la rând. Ei au nevoie de un ANTRENOR, atât! E formidabil să poţi să treci cu modestie şi bun simţ peste titulaturi sau alte distincţii (blocaje, bruiaje!) pentru a fi aproape de copiii sau sportivii tăi. Să-i antrenezi pur şi simplu. Eu unul aşa văd lucrurile, de-aia sunt ANTRENOR.

"Sălile de baschet gem de talente care aşteaptă să fie descoperite"

- Opiniile despre campionatul românesc sunt împărţite: unii spun că este din ce în ce mai valoros, datorită venirii jucătorilor străini, alţii deplâng faptul că lipsesc valorile autohtone, tot din cauza "invaziei" de străini. Care e părerea ta?
- Eu am hotărât să stau oleacă deoparte de baschetul de Divizia A, pur si simplu priorităţile mele sunt altele. Munca mea ca şi inginer la ROMGAZ, după-miezile pline cu antrenamente la copii până seara târziu, atenţia către fiul meu, Victor, care are examen de capacitate la vară, m-au determinat să acord o importanţă mai scăzută baschetului de liga întâi. Dar chiar şi aşa mă încumet să zic că batem pasul pe loc ca şi divizii superioare. Haideţi să punem altfel problema: de ani buni stagnăm şi nu avem planuri de bătaie pentru propriile campionate - seniori, juniori, copii. Nu există strategii la nivel de Naţionale, nu prea gândim deloc în perspectivă. Se spune că oamenii inteligenţi, cu viziune, se alimentează din istorie, înfăptuiesc prezentul, dar se gândesc întotdeauna în perspectivă. Noi părem debusolaţi în acest moment. Divizia A înghite fonduri uriaşe, resursele oraşelor sau comunităţilor sunt consumate pe salariile sau primele unor sportivi de peste hotare, care vin sau pleacă. Eu sugerez ca, prin programe viabile şi reale ale FRB, să se concentreze fondurile pe creşterea şi educarea copiilor pentru Naţionalele din perspectivă ale României. Asta nu se poate face decât în cadrul programelor publice, reale şi care se adresează micilor românaşi. Învăţământul românesc are nevoie şi de sport, de copii sănătoşi. E o chestiune firească. În ceea ce-i priveşte pe cei care deplâng sau numai plâng că lipsesc valorile din România îi rog să caşte ochii mai bine. Sălile de baschet gem de talente care aşteaptă să fie descoperite, simpla constatare sau şi mai rău, gândirea plângăcioasă limitativă, veşnic în neimplicare nu ne ajută acum. E vremea acţiunii! E vremea muncii asidue. Eu aşa fac şi sunt mândru de asta, restul nu au decât să facă ce doresc. Eu sunt un om al acţiunii şi al prezentului, prin propria mea capacitate dau exemplu tuturor. Munca nu trebuie să fie considerată o ruşine, din contră, o mândrie. Toată această filozofie asupra baschetului şi asupra vieţii mi-am însuşit-o în anii în care m-am pregătit pentru momentul actual, pentru ceea ce trebuie făcut ACUM.

- Care sunt şansele ca echipa naţională a României să conteze din nou pe plan internaţional?
- Cred că la această întrebare tocmai am răspuns. Mult succes celor care se apucă de muncă, le stau în ajutor cu orice pot, încă părerea mea contează.

- De ce, de ani buni, nu are CSU Asesoft Ploieşti un adversar pe măsură?
- Consider că va avea de acum încolo. Şi la acel nivel de Divizia A, până la urma urmei, e nevoie de bună organizare şi de curaj. Asesoft Ploieşti este un club care trebuie respectat pe măsura performanţelor lui. Cei care au fost şi sunt la acest club sunt români care au facut ceva pentru baschet şi care mai fac încă. I-am respectat şi ne-am confruntat adesea când păstoream BC Mureşul, club pe care l-am făurit din 2004 încoace. Celorlalţi - clujeni, sibieni, mureşeni, timişoreni... şi altora - le urez succes în confruntarea cu Ploieştiul. Aici se face o mare greşeală de abordare: Asesoft Ploieşti este un partener de întrecere, nu un duşman, el este doar oponent sportiv, nu adversar! Iar dacă nu are adversar pe măsură, este numai şi numai vina noastră, a celorlalţi. Nu avem decât să ne punem la punct şi să fim parteneri demni de ei. Bravo Asesoft Ploieşti! Succes celorlalţi care vă alăturaţi competiţiei. Nobleţea obligă!

- Cel mai aproape de a detrona echipa din Ploieşti a fost "U" Mobitelco Cluj. A pierdut de trei ori finala. Ce le-a lipsit clujenilor?
- Clujenilor le-a lipsit încrederea în forţele propri. Atât.

- Viaţa lui Mihai Corui nu a însemnat şi nu înseamnă doar baschet. Ai terminat Universitatea Tehnică din Cluj, iar acum chiar lucrezi ca inginer la Romgaz. Ce te-a determinat să nu te bazezi exclusiv pe sport?
- Viaţa mea însemnă mult mai mult decât baschetul. Baschetul e doar o altă unealtă de lucru. Ce m-a determinat? Realitatea românească. Ea m-a obligat să aflu că un profesor de sport câştigă maximum 1.000 de lei lunar. Tot ea m-a învăţat că deşi azi eşti antrenor principal de Divizia A sau vicepreşedintele unei formaţii de primă ligă din România, aranjamentele din culisele politice ale sportului românesc te pot pune pe liber în orice clipă. Nu contează cât eşti de bun sau pasionat pentru baschet, nu contează câte merite ţi se atribuie, prin simpla mişcare a pixului unui mai-mare al zilei politice, te trezeşti out! Complet. Fără ajutor de şomaj sau alte opţiuni. Pur şi simplu, out. Eşti scos de pe firmament tocmai când noua jucărie pe care le-ai creat-o, o echipă de baschet, devine interesantă, adică intră în playoff, chiar şi cu puţini bani sau aproape deloc. Acestea sunt realităţi româneşti. Din păcate. Dar asta e viaţa. Ne rămâne doar să o schimbăm, să facem pasul cel mare, acela de a lua frâiele propriei existenţe în mâini şi să recreem viitorul cu curaj şi încredere. Toate drumurile duc la Roma! se zice, iar eu cred că tocmai am ajuns la Roma, clubul B.C.Together este Roma pentru mine.
Din fericire pentru mine, am terminat Facultatea de Construcţii de Maşini din cadrul Universităţii Tehnice Cluj Napoca, această distincţie mi-a dat dreptul să pot lucra şi să trăiesc normal şi decent, baschetul a rămas o pasiune pentru mine. Viaţa mi-a mai arătat încă o învăţătură importantă: TREBUIE SĂ AI OPŢIUNI ÎNTOTDEAUNA!

- Cum ai caracteriza perioada pe care ai petrecut-o la Cluj?
- Cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea de student se leagă de Cluj şi Sibiu, dar la Cluj am absolvit deşi am început la Sibiu facultatea. Consider ca m-am perfecţionat continuu în baschet şi în şcoală, am învăţat multe de la mulţi dascăli şi am avut colegi de milione, am întâlnit oameni grozavi. În Cluj am trăit şi mai trăiesc încă cu sufletul, aşa cum o fac şi în Sibiu sau alte oraşe în care am locuit sau m-am format ca OM şi persoană. Cluj-Napoca este oraşul care îmi induce, când mă gândesc la el în momentele de amintire, parfumul castanilor din iunie, larma şcolilor frumoase şi glasul şugubăţ al profesorului Ghiţă Roman, oamenii minunaţi pe care-l populează. Clujul este parte din viaţa mea, de-aia îl iubesc aşa de mult. El este un oraş viu, plin de pasiune din toate punctele de vedere.
 
- Mai păstrezi legătura cu Clujul, cu clujenii?
- Prietenii mei cei mai buni sunt în Cluj: Bruno, Marcel, Horea, Mircea, Dorin Pintea şi alţii locuiesc acolo şi îşi desfăşară activitatea în acest minunat oraş. Unii legaţi de baschet, alţii mai puţin. Alţii au plecat spre alte părţi ale lumii, ne fac cinste prin alte colţuri ale planetei. Mihai Sinevici, de exemplu, antrenează cu succes în Canada, dar şi alţii. Toţi sunt minunaţi şi mă bucur că acum mi-i amintesc pe toţi. Clujul este un oraş mare, cosmopolit, plin de posibilităţi, poate copiii mei vor învăţa la Cluj sau vor juca pentru culorile Universităţii la fel cum am facut-o eu cu ani în urmă. Lumea e mică.

- Suporterii lui "U" sunt catalogaţi drept "speciali". Ce îi face să fie atât de speciali?
- Ei nu trebuie să facă nimic special, ei sunt realmente speciali pentru că au pasiune, educaţie civică, dar şi sportivă, sunt însufleţiţi şi plini de viaţă. Istoria le stă în spate ca şi martor tăcut dar drept al continuităţii prin baschet. La fiecare meci pe care l-am jucat vreodată pentru Cluj, fie că s-a numit Universitatea-Fimaro sau Carbochim Cluj, am dat tot ce aveam mai bun din mine, îi simţeam realmente alături de mine, m-au încurajat chiar în momente mai dificile ale vieţii mele, bunăoară când mi-am pierdut tatăl într-un tragic accident feroviar, m-au susţinut nu doar ca şi sportiv, dar şi ca persoană, ca şi om. Se spune că noi suntem oglinda celorlalţi! În acest caz, eu îi numesc pe suporterii clujeni simplu, dar măreţ: OAMENI!

Vasile Racoviţan
Foto: arhiva personala