Ca să înţelegem lucrurile, natura lor, înţelepţii Anrichităţii ne trimiteau la originea lor. Deci, ca să înţelegem fenomenul numit fotbal, chiar în stadiul la care a ajuns în zilele noastre, să ne întoarcem la originile lui şi să ne amintim că el coboară din exerciţiul fizic, din ceea ce, într-o vreme, se numea cultură fizică, adică o cultivare a însuşirilor fizice ale corpului uman. Cu acest înţeles a intrat jocul de fotbal în atenţia şi preocupările fondatorilor Universităţii clujene, acea ALMA MATER NAPOCENSIS care, din 1919 încoace, a format zeci de generaţii de intelectuali, nu numai români ardeleni, ci foarte mulţi de alte naţionalităţi, limbi şi culturi. Acestui adevărat laborator formativ de profesionişti, specialişti, dar şi caractere, i s-a adăugat, după modelul unor mari universităţi europene şi nu numai care, la rândul lor, urmaseră modelul clasic din Grecia antică, o dimensiune care era, în acelaşi timp, formatoare de corpuri sănătoase în minţi sănătoase, dar şi mijloc de afirmare publică, spectaculară: clubul sportiv universitar. Deci, dacă intelectuali de frunte ai ţării noastre, pe parcursul câtorva decenii, mai faste sau mai puţin faste din punct de vedere politic, au fost direct interesaţi şi chiar implicaţi în acest fenomen, unii din ei chiar practicându-l personal, pe dreptunghiul cu iarbă, a fost pentru că îl înţelegeau ca pe o cultură, care forma valori, nu numai fizice, dar şi de caracter şi intelectuale, difuzând principiul ei formativ în masa largă a susţinătorilor, cărora astăzi li se spune suporteri, care aveau în miezul ei de foc atât sudenţimea cât şi corpul profesoral clujean. Ne dăm seama sau nu, ne place sau nu, fotbalul era înţeles şi practicat ca o cultură.

Și ce se mai întâmpla, pe atunci, în aceeaşi ordine de idei? Cum era el aşezat, oraşul universitar, Clujul adică, pe malurile unui râu destul de important şi la răscruce de dumuri care duceau de la nord la sud şi de la est la vest, de la munte la deal şi câmpie şi iarăşi la deal şi la munte, în jurul lui, mai apropiat sau mai îndepărtat, era o mulţime de localităţi cu o mulţime de şcoli, de la cele primare la gimnazii, licee şi nu puţine şcoli tehnice de nu puţine specialităţi. De unde, o mulţime de elevi şi nu puţini absolvenţi. În aceste instituţii şcolare erau o mulţime de ore de educaţie fizică şi, iarăşi, nu puţini profesori şi instructori de specialitate. Erau şi câteva săli de sport, în care se practica gimnastica şi se juca volei, baschet şi handbal. Dar fotbalul se juca peste tot, nu doar în săli, unde se juca mai puţin, dar în curţile şcolilor şi mai ales pe terenurile din fiecare sat, mai mult sau mai puţin amenajate. Dar se juca. A ajuns să fie sportul preferat. A început să producă talente, promisiuni de mari jucători. Unde credeţi că visau aceşti adolescenţi să continue, ca să-şi cultive şi să-şi afirme talentul, să-şi joace şansa? Pentru unii, şansa vieţii lor. Mai toţi, din cei mai răsăriţi şi la fotbal, şi la învăţătură, la una din echipele Universităţii din Cluj. Cei de pe la şcolile tehnice se gândeau şi la alte echipe. Nu era nici o problemă. Echipa Universităţii avea câteva rânduri de formaţii de juniori. În mai mulţi ani au luat campionatul naţional. Erau principalul rezervor de jucători pentru ceea ce se numea echipa mare. Formula de bază a acestei echipe, spiritul ei, era asocierea învăţăturii cu sportul. Ca şi la celelalte discipline: rugbi, baschet, volei, handbal, nataţie, atletism. Toate împreună cu fotbalul ţineau de cultura fizică; erau cultură.

Trecând vremea şi venind alte vremuri, fenomenul numit fotbal a fost acaparat (termenul nu este cel mai potrivit, dar, în orice caz, nu exagerat de tare) de ceea ce putem numi factorul politic: sub dictatura comunistă, la noi, după modelul sovietic, a devenit mijloc de propagandă politică, prin intermediul cluburilor oficiale şi chiar al celor departamentale. Astăzi, chiar dacă, iarăşi: ne dăm seama sau nu ne dăm seama, ne place sau nu ne place, se continuă acest trend, adică fotbalul a ajuns sub stăpânirea capitalului. Pierzându-şi aproape total caracterul de cultură fizică, mijloc de formare şi de afirmare umană, el intră în categoria spectacolului şi a afacerii. Este un business, pe româneşte bisnis, unul mai special, cum este circul, dar mai ales boxul sau, scuzaţi alăturarea: luptele de cocoşi. A rămas, însă, şi ceva cultură în semnificaţia lui şi am să încerc să arăt cum.

Pe vremuri, în urmă cu cîteva secole, pe meleagurile noastre carpato-danubiano-pontice, dar mai ales dâmboviţene, când unul din posesorii de mari averi, fie el boier, principe domnitor sau mare neguţător, când voia să facă, din avutul său, un bine pentru cei mulţi şi mai ales săraci, construia o mănăstire, mai apoi un azil, sau un spital. Să fie, pentru pomenirea numelui său şi binele gloatei. Una din domniţe, pe la începutul veacului XIX, s-a gândit chiar la un teatru. Astăzi, adică în ultimele două decenii, când au apărut iar, ca din pământ, ca ciupercile după ploaie, mari bogătaşi, în proporţie inversă, desigur, cu sporirea gloatei de sărăcime, ce s-au gândit unii dintre ei, şi n-avem pentru ce să-i blamăm pentru gândul lor: ia să fac eu ceva pentru mulţime, să se bucure ea, iar mie să-mi crească numele!

Și-au făcut câte o echipă de fotbal, pentru că la atâta i-a dus capul, în gândul lor, ca un templu păgân, dedicat zeului ban şi zeului putere, sau ca un aşezământ pentru bucurarea celor mulţi, pentru descărcarea lor de surplusul de energii, bune sau rele, contează prea puţin sau deloc. Câte orchestre simfonice sunt în ţara noastră, câte teatre, câte clădiri unde se cântă operă? Afară de teatre, le poţi număra pe degete. În anii 80, în Germania de Est, ţară comunistă pe atunci, a fost un curent de înfiinţare de orchestre simfonice: în fiecare oraş şi chiar orăşel, câte una. Aşa cum, la noi în Ardeal, pe vremuri, fiecare sat săsesc şi, după modelul lor, şi unele româneşti, aveau câte o fanfară. Atunci, în acei ani, a fost un adevărat exod de instrumentişti români, absolvenţi ai renumitelor noastre conservatoare, spre statul prieten. Aşa au considerat ei că e bine, nemţii democraţi din oraşele lor!

Acum, bogătaşii noştri capitalişti cred că e bine, dă bine, zic ei în jargonul lor elevat, să facă echipă de fotbal: ba ici, ba colo. Foarte bine. Unii chiar au altoit un ram capitalist pe un trunchi mai vechi şi a ieşit nu propriu-zis un hibrid, ci un produs nou cu etichetă veche, ca bucăţelele acelea de carton prinse cu sârmă de altoii pe care îi cumperi din piaţă sau de la pepinieră şi pe care scrie: piersic, sau măr, sau trandafir galben căţărător. Numai că, spre deosebire de cazul cumpărătorului care, după ce îşi sădeşte altoiul, de cele mai multe ori, are tocmai piersicul sau mărul sau trandafirul galben pe care şi l-a dorit, în cazul acestor hibrizi au crescut nişte formaţiuni pe care nici nu ştii cum să le mai numeşti! În orice caz, nu ce scrie pe etichetă.

S-a format, în acest fel, la noi, un fel deosebit de... cultură, îşi zic, poate, în gândul lor, domnii investitori, care este ca un fel de grăunţe pentru mulţimea veselă şi tristă, care are spectacol, uneori mai mult decât unul pe săptămână, şi are unde şi când să-şi verse focul şi amarul, să se bucure şi să se întristeze, după caz şi cum dă norocul sau domnul acela cu costum negru şi fluier, care îşi face câte o cruce mare pe piept, când începe repriza, ca să vadă tot omul şi din tribune şi de la televizor, că el şi-a făcut cruce.

Cercetători avizaţi ai fenomenului, domni din aceia cu studii şi doctorate în psihologia mulţimilor, sociologie şi alte discipline înalte de acest fel, au consideraţii interesante şi nume răsunătoare, pentru acest fenomen şi componentele lui, mai vădite sau mai ascunse. Sunt şi români între ei. Există şi bibliografie. Dar nu este neapărat nevoie s-o invocăm, Destul că, acum, schimbându-se vremurile şi apărând un aspect nou: câştigul în bani, uneori chiar în bani mulţi, exodul tinerilor spre echipele de fotbal şi, implicit, spre cea a Universităţii clujene, este altfel impulsionat. El este ghidat de posibilitatea unui câştig cât mai mare. Fotbalul nu mai este un simplu component al culturii fizice, el este un mijloc de a face avere. Și cea mai mică şansă să se facă avere este la un astfel de club, fost universitar sau zis universitar.

Aşa că echipa cu numele Universitatea Cluj, care nu mai este demult a universităţii din Cluj, are numai două şanse: să îşi găsească ceea ce se numeşte un investitor bogat, cu toate consecinţele unei astfel de situaţii, vezi ce s-a întâmplat, în ultimele luni la Cluj, ori să se desfiinţeze. Ca să funcţioneze ca club universirar sunt puţine şanse, dacă nu chiar deloc.
Nu suntem mulţumiţi, mai bine zis: nu sunteţi mulţumiţi cu această perspectivă, cred că va trebui să acţionaţi. După modelul Poli Timişoara, unde suporterii au dat dovadă de caracter şi unitate, cel puţin până acum: se pare că au echipa lor, într-o categorie inferioară, e drept, dar e a lor; nu ştiu dacă mai umblă cu căciula în mână pe la diferite foruri şi autorităţi, dar aud că însoţesc echipa pe drumuri de ţară, cântă, fac galerie şi cred că sunt mulţumiţi.

Ceea ce se întâmplă, acum, la Cluj, este o nepotrivire, ca într-o căsnicie; nu atât de caractere, cât de nivel social: conducerea, care este acum ţine de stratul elitist, o elită aparte, e drept, care ascultă manele şi ignoră opera, unde fosta echipă a universităţii din Cluj, mergea, într-o vreme, aproape în fiecare duminică, după meci, unde anume? La operă şi asculta Verdi sau Mozart, câtă vreme celelalte echipe se delectau cel mult cu muzica lui H. Mălineanu sau Dumitru Sopon. Acum s-au schimbat vremurile: elita ascultă manele, iar suporterii lui U sunt din pătura mai mult sau mai puţin săracă, mai mult sau mai puţin boemă, dar, în orice caz, ştiu ce-i aceea cultură, după cum o ştiu ei. Aşa că divorţul este iremediabil şi chiar recomandabil. Dragostea cu sila poate că este posibilă, dar mai greu peste astfel de prăpăstii, sau chiar deloc. Cei bogaţi să rămână cu bogăţia lor, care include cultura ca fotbalul şi manele, cum o văd ei; ceilalţi, cu ce au.

Mircea Tomuş