2010-11-18 10:43:19

Cottbus e un oraş liniştit, la doar 20 de kilometri de graniţa cu Polonia, tipic pentru fosta RDG. Zonele cu clădiri gri, ce amintesc de perioada comunistă, sunt „sparte” din când în când de construcţii moderne; centrul vechi, cu clădirile readuse la strălucire după ani de reconstrucţie, geme de viaţă până când se înserează. Apoi, totul se cufundă în linişte. În acest „decor”, un clujean a ajuns să îşi împlinească visul din copilărie: acela de a fi, cu adevărat, fotbalist.

„S-a născut talent şi a murit speranţă”. Acum şapte ani era descrierea perfectă pentru Gabi Jula. Promovat de Dan Anca în lotul „mare” de la „U”, debutant în prima ligă la 18 ani într-un meci cu FC Naţional, ajunsese pe maidanele din Liga a III-a. Munca şi ambiţia l-au scos însă din anonimat. A ajuns din nou la „U”, s-a transformat din „speranţă” în certitudine, iar după doi ani în Liga I, la Oţelul Galaţi, a făcut pasul spre fotbalul „adevărat”, în Bundesliga, la Energie Cottbus. Acum, ajuns aproape la 31 de ani, Gabi Jula este unul dintre cei mai iubiţi jucători ai lui Energie Cottbus şi totodată unul dintre cei mai apreciaţi de către staff-ul echipei. Recent, antrenorul formaţiei, Claus-Dieter Wollitz, a declarat pentru cotidianul “Bild”, că atacantul clujean este “indispensabil pentru jocul echipei”, în vreme ce preşedintele Ulrich Lepsch a menţionat că la iarnă se va aşeza la masa tratativelor pentru prelungirea contractului românului. “Trebuie să rămână!”, a spus şeful lui Energie.

Fotbalistul îşi aminteşte cu zâmbetul pe buze de perioada în care „nu i-a fost bun capul” şi vorbeşte cu mândrie despre realizările sale, dar şi despre visul de a reveni, cândva, acasă, la „U”.

Cum ai ajuns la „U”?
A fost prima mea echipă, la „U” am început eu să joc fotbal. Am stat de la zece ani până când am plecat în Armată. M-a „ajutat” conducerea de atunci să nu fac armata şi am reuşit să am un an extraordinar din viaţa mea. Între timp, debutasem în Liga I, cu regretatul Dan Anca. El a crezut mereu în mine, el m-a promovat, alături de Tibi Poraczky.

Cum era fotbalistul Gabi Jula atunci?
Nu mi-a fost bun capul. Umblau Cristi Pojar şi Zoli Iasko să mă caute acasă seara. Ei veneau la 11 şi eu plecam la 11.30 şi credeam că îi păcălesc. Mă şi bucuram. De fapt, mă păcăleam singur. Eram la o vârstă la care greutăţile din familie nu mi-au permis să am o educaţie cum şi-ar fi dorit părinţii mei. Am fost mai libertin. Nu regret însă acei ani. Niciodată nu e prea târziu pentru o schimbare, chiar dacă o carieră în fotbal e scurtă.

Ce a urmat după armată?
Eram pe punctul să plec în Spania, căpşunar sau ce o fi... Atunci am primit un telefon de la Grigore Boca, care m-a chemat să mă duc cu el în Divizia C. Am jucat la Cuprirom Abrud un an şi jumătate, după care am citit în ziar că se face un trial la „U”. M-am prezentat şi am fost refuzat în prima zi. Abia a doua zi am fost acceptat. După prima zi de trial, cineva mă sunase acasă: „Gabi, să te prezinţi şi mâine!”. Nici nu am întrebat cine e. Am crezut că e păcăleală. Până la urmă, am fost acceptat în lotul lărgit.

Antrenor era Ioan Ovidiu Sabău...
Da, era în 2003, când a venit Neluţu Sabău a doua oară antrenor la Universitatea. În anul acela am jucat mai puţin, dar eram bucuros, ştiam că îmi va veni rândul. Jucam pe acelaşi post cu Dan Codreanu, George Florescu sau Răzvan Cociş. Ştiam că urma ca ei să fie vânduţi. A fost o mare plăcere să îi urmăresc pe George şi Răzvan. Deşi sunt cu patru ani mai mare decât ei, au fost un exemplu pentru mine în ceea ce înseamnă să te pregăteşti şi să fii profesionist. Erau cei mai buni prieteni şi făceau o competiţie din orice, să se motiveze. Atunci, eu l-am luat pe Dorin Goga lângă mine, să mai câştig din viteză.

„Dacă nu era Sisi, poate jucam tot la închidere şi acum”

Abia după un an ai apucat, însă, să joci constant pentru „U”.
Când s-a schimbat antrenorul, a venit şi şansa mea. Începusem ca mijlocaş central. Domnul Sabău mă pusese să joc acolo, a crezut că voi da radament mai bun. Cred că vroia să îmi facă loc în echipă. Când a venit Ion Marin, m-a întrebat pe ce post joc. „La închidere”, i-am zis. Chiar jucasem toată perioada de pregătire pe acest post, aşa am şi început campionatul, la Deva. Ţin minte că am pierdut cu 2-0, iar prin minutul 20 Goga a luat cartonaş roşu. Sistemul de atunci era cu trei atacanţi. A mers Zsolt Szilagyi, „Sisi”, la domnul antrenor şi i-a zis: „Gabi joacă dintotdeauna vârf”. Aşa am ajuns să joc şi am început să dau şi goluri. Dacă nu era Sisi, poate jucam tot la închidere şi acum.

„Explozia” ta a venit în perioada în care „U” era antrenată de Ion Marin.
Pentru mine a fost un an foarte bun, am marcat 11 goluri. Singurul meu regret din acea perioadă e că nu am jucat titular în acel meci de Cupă cu Steaua, pe care l-am câştigat cu 1-0. Apoi a venit Leo Grozavu şi iar am avut un sezon foarte bun, din punct de vedere personal, deşi echipa nu a mers prea bine.

După „U”, au urmat doi ani la Galaţi.
Oţelul mi-a întins atunci o mână. Eram jucător liber de contract. Am acceptat oferta lor fără să mă gândesc unde plec. Ştiam doar că Galaţiul e pe malul Dunării, în rest nimic. Era Liga I, era o oportunitate pentru mine, şi din punct de vedere al performanţei, şi financiar. Şansa mea a fost că după primele trei etape din campionat nu aveam niciun punct şi a trebuit să se schimbe ceva. Am devenit titular şi am început să marchez. Şi aşa am rămas titular vreme de doi ani. Sunt cu siguranţă cei mai frumoşi ani din cariera mea de fotbalist. Am jucat într-o cupă europeană, am trecut de acea Cupă Intertoto şi am ajuns în preliminariile Cupei UEFA. Pentru mine, dar şi pentru Oţelul, aceea a fost o performanţă extraordinară.

„Visul meu a fost să joc în Germania”

Cum ai ajuns la Cottbus?
După doi ani, a venit oferta din Germania. Am acceptat-o din nou fără să mă gândesc. Chiar a fost visul meu să joc în Germania. De mic, am fost fan al lui Bayern München. Într-un timp relativ scurt, am făcut paşi rapizi: din Liga a II-a în cupele europene, iar apoi în campionatul Germaniei.

Chiar, cum e să joci contra lui Bayern?
Înainte de meci, când urcam pe scări spre teren, îmi spuneam în sinea mea: “Am reuşit să ajung unde visam”. Când am călcat prima dată pe gazon, mi-am zis: “Da, acum pot să spun şi eu că simt ce înseamnă să fii fotbalist”. A fost ceva extraordinar. Să te contrezi cu Lucio, să îi faci marcaj lui Luca Toni la fazele fixe, să te dribleze Ribery… pentru un jucător care în urmă cu doi ani era în Liga a II-a din România, evident că era o performanţă. Dar, fiind ambiţios de felul meu, am avut şi evoluţie bună. Am avut şi şanse de gol. Noi am condus chiar cu 1-0. Până la urmă, am pierdut cu 4-1. Nu s-a supărat nimeni…

A fost grea acomodarea?
Da, dar nu din punct de vedere al fotbalului. Mai degrabă, din punct de vedere al mentalităţii şi al efortului fizic. Dar m-am adaptat, pentru că am vrut să nu fiu doar un pasager prin fotbalul internaţional, ca mulţi alţii, nu am vrut ca după o jumătate de an să cedez şi să mă întorc în ţară. Am vrut să demonstrez că pot şi chiar cred că am reuşit să arăt că sunt un jucător care îşi merită locul aici. Am trecut şi prin momente grele, după retrogradarea din Bundesliga. Normal, ca fotbalist, bagi capul în pământ. Reacţia oamenilor, însă, m-a surprins. După meciul care a consfinţit retrogradarea, a venit preşedintele clubului în vestiar şi ne-a spus: “Nu e nimic, o luăm de la capăt!”.

Fanilor lui Energie Cottbus le eşti foarte drag.
Publicul se comportă extraordinar faţă de mine. E o mândrie pentru mine, ca român, că e aşa. Când am venit aici, a fost o provocare faptul că şi alţi români fuseseră foarte apreciaţi aici. Veneam după Vasile Miriuţă – care e cel mai iubit jucător din istoria clubului –, după Laurenţiu Reghecampf, după Sergiu Radu, după Ovidiu Burcă… Eram obligat să continui pe drumul început de ei. Şi chiar am reuşit. De ce să nu recunosc?

Nemţii nu reuşesc nicicum să îţi pronunţe numele corect. Pentru ei, eşti “Emil Iula”…
Degeaba am tot încercat să îi conving să îmi spună Gabi Jula, nu am reuşit. Aici, Gabi e mai degrabă nume de fată. Iar “J” nu pot spune. La ei e “I”, aşa că am rămas “Emil Iula”. Am ajuns chiar să mă strige prietenii Gabi şi eu să nu reacţionez, aşa tare m-am obişnuit cu Emil. Şi când mă gândesc că mai demult mi se zicea aşa doar când mă tachinau unii şi alţii.

Cu limba germană cum te descurci?
A fost greu la început, mai ales că eram foarte mulţi străini în echipă şi vorbeam doar engleză între noi. După ce am retrogradat din Bundesliga, au venit mai mulţi nemţi, aşa că am fost nevoit să învăţ. Nu mi-a fost uşor, dar nu am avut încotro. Acum pot să spun chiar că mă descurc binişor.

Mai ţii legătura cu foştii colegi de la „U”?
Dintre cei care sunt cum la echipă, doar cu „Sisi” şi Unguruşan am fost coleg. Cu „Sisi” chiar am vorbit după meciul lui „U” de la Timişoara, eram foarte bucuros că a reuşit să revină, chiar cu gol. El e o emblemă a echipei, l-aş asemăna cu Cristi Pojar. Jucător mai iubit la „U” nu cred că există. Cu Janos Szekely vorbesc poate zilnic, pe Gabi Giurgiu îl mai cert când nu face treabă bună, mai ţin legătura cu Tavi Abrudan, cu Răzvan Damian, deşi nu mai joacă, cu Răzvan Cociş, cu George Florescu.

„Vreau să îmbrac măcar o dată tricoul Naţionalei”

Răzvan şi George au ajuns la echipa naţională. Urmezi tu?
Eu am fost doar cu domnul Piţurcă la două trialuri. Eram la Oţelul şi fusesem convocat alături de Szekely. E o mare onoare să îţi cânte imnul, chiar şi numai într-un meci amical. Mă gândesc la echipa naţională, îmi doresc foarte mult să joc pentru România. E una din ambiţiile mele. Sper să marchez cât mai mult şi să fiu convocat, chiar dacă am aproape 31 de ani. Chiar dacă va fi doar o dată, cu Insulele Feroe... nu contează, vreau să îmbrac tricoul Naţionalei într-un meci oficial. Dacă voi fi convocat, va fi cea mai mare realizare a mea ca fotbalist.

În Germania eşti foarte apreciat.
Păcat că aprecierile nu ajung şi în România. Uite, un exemplu: în primul meci al lui Mutu după suspendare a fost cel mai bun de pe teren, chiar am văzut meciul. A doua zi, am citit un titlu într-un ziar românesc: „Zero şuturi, zero driblinguri”. Mi s-a părut o răutate. Dacă aşa păţeşte un jucător ca Mutu, ce să mă aştept în privinţa mea?

Rămâi la Energie Cottbus?
Îmi doresc. Familia e bine, eu sunt bine, sunt apreciat, oamenii mă plac. Nu văd de ce aş pleca. Îmi doresc, normal, un contract bun, trebuie să mă gândesc şi la viitorul familiei.

Nu te gândeşti să joci în România?
E ultima variantă. La ce se întâmplă în România cu jucătorii de fotbal, mai bine spun pas.

Nici la „U”?
„U” este echipa unde aş vrea să îmi închei cariera, dacă se va putea. Sper să văd şi eu „U”, nu doar prin declaraţii, că se bate la cupele europene şi campionat. O cere şi stadionul nou.

După terminarea carierei rămâi în Germania sau revii în România?
Acum spun că vreau să mă întorc după ce îmi închei cariera. Aşa sunt eu, mai mămos. Peste vreo 15 ani, mă văd antrenor la “U” Cluj. Chiar am început să fac cursuri, acasă, să mă documentez, am tot felul de dosare. Voi face şi şcoala de antrenori. La “U” nu aş refuza nici un post de antrenor secund, doar să fiu acasă.

Dintre foştii jucători de la “U”, eşti prinre cei mai apreciaţi de către fani. Care e motivul?
Practic, eu am jucat doar timp de doi ani “serios” pentru “U”, iar în timpul acesta au fost şi momente mai tensionate în relaţia cu fanii. Care e motivul pentru care mă apreciază, cred că ar trebui să îi întrebi pe ei. De multe ori intru şi eu pe site-ul suporterilor, ucluj.ro, citesc ce se discută şi constat cu mândrie şi bucurie că, deşi nu mai joc de mult timp la “U”, fanii se mai gândesc la mine. Le mulţumesc.

Vasile Racoviţan

O galerie foto cu Gabi Jula la Cottbus gasiti AICI.