E adevărat: seamănă cu ceea ce se numește un om, sunt niște figuri humanoide, au și corp și față de oameni, se mișcă și vorbesc, se îmbracă și ei, unul poartă chiar pălărie, cei mai mulți dintre ei fumează trabuc, arborează chiar câte un rânjet, când vor să lase impresia că zâmbesc, sunt în stare și de câteva raționamente, de o anumită logică, logica lor specială, pot face și glumițe, mai mult sau mai puțin proaste, au motivații, dar motivația lor, una de tot specială, locuiesc în case, ca toți oamenii, dar unii preferă palatele, se amestecă printre ceilalți, respiră și par că trăiesc, că sunt vii, dar nu sunt, în esența lor adevărată, decât niște saci cu bani. Saci cu bani care respiră și se mișcă, se agită numai ca să se umple cu cât mai mulți bani. Acesta este punctul final din fiziologia lor adevărată, fișicul de bani, cel care le face să funcționeze sistemele componente, cum punctul final al fiziologiei umane este întreținerea vieții. Sunt cum ar fi produsul unei imaginații profund deviate, ceva de felul figurilor create de Jonathan Swift, cel cu Gulliver și cei întâlniți de acesta, ori de Lewis Carrol, cu a ei Alice în țara minunilor, ori de Ion Creangă, al nostru, cel cu însoțitorii lui Harap-Alb, Setilă, Gerilă, Flămânzilă și ceilalți. Un fel de Flămânzilă de bani.

Unii din ei s-au înstăpânit și conduc o lume specială, pe care o administrează ca pe o moșie proprie, ceea ce și este, lumea fotbalului românesc, cu protagoniștii ei jucători, care nu sunt decât oameni, și actori spectatori și susținători, care tot oameni sunt, fiecare cu ale lor omenești,  rele și bune. Dar sacii cu bani sunt cei care conduc: ei îi fac legi, acestei lumi, în interesul lor, și tot ei le aplică, bineînțeles, tot în interesul lor. Al sacilor cu bani.

Oamenii aceia, protagoniști jucători, se oferă dar mai mult sunt oferiți de niște intermediari, exact ca la târg, târgul acela vechi de când lumea, în care unul oferă și altul caută, unul cumpără și altul vinde, iar ei se lasă vânduți și cumpărați, cum se lasă vândută și cumpărată o marfă, la târg. Le iese și lor ceva, este drept, nu neapărat după calități și valoare, ci după cota de la târg, exact ca pentru o marfă. Iar ceilalți oameni, actorii susținători, asistă la târg prin intermediari: presă de tot felul, jurnaliști cu opinii și fără, misiți cu declarații și fără. Iar la spectacol, asistă direct sau prin alt intermediar important: Măria Sa, Regele, Televiziunea, ca la o corrida cu două victime-taur, una sau alta, la noroc, sau după puteri, sau și una și alta, sau nici una nici alta. Pentru că miza de pe dreptunghiul cu iarbă nu este decât strict formal cea scrisă pe tabela de scor și pe foaia de joc. Miza este aportul la sacul cu bani: să-și umfle el burdihanul.

Acuma, că, între acei actori-spectatori care își strigă dorințele sau năduful, de pe margine, onoarea proprie ori iubirea de un anumit loc, poate să fie oraș dar poate să fie și un simplu sat, sunt unii animați de cele mai curate trăiri, sentimente și emoții, care nu au nimic de a face cu banul și domnia lui atotstăpânitoare, cel mai potrivit ar fi să se spună despre ei că: treaba lor! Pot să simtă ce simt și pot să strige ce poftesc! Este veche vorba românească cu interesul poartă fesul. Acum se poate spune că sacul cu bani poartă fesul!

Iar că, între aceștia, sunt unii, parcă și mai nebuni decât toți, ale căror onoare și simțire este legată de un ideal format și consolidat prin timp, aproape o sută de ani, de o puritate ideală încă mai limpede, formată din idealurile unor zeci de generații de tineret studios, dornic să-și afirme credința lui în acest ideal în jurul dreptunghiului cu iarbă verde, pe care se întrec niște tineri sănătoși și puternici, este iarăși ceva din afara legilor atotdomnitoare ale sacului cu bani, un fel de colț de eden din trecut salvat numai printr-un miracol dintr-un infern, infernul degradării și al trecerii iremediabile. Este ceva ca un vestigiu, sigur, foarte departe de ceea ce  este o mănăstire, o Suceviță sau o Probotă. Dar ceva  ca un fel de Poiană a Narciselor sub o culme de deal, o Peșteră a Voinicilor, nu a Zânelor, într-un piept de calcar, un munte cu inima de aramă, într-un masiv, un lac alpin sub o creastă de Retezat. Dar mai degrabă, poate, o Rezervație de zimbri, așa cum pare ea, pe jumătate părăsită și sălbăticită, rezervația de pe dealurile care deschid Câmpia Hațegului. Nu este cuprinsă, desigur, nici în tabelul UNESCO, nici în repertoriul Patrimoniului Național, această rezervație de oameni aparent bizari, dar ar putea fi și ar trebui să fie, cum sunt cuprinși meșterii iconari, țesătoarele măiestre și cioplitorii în piatră sau lemn. Pentru că însumează un tip uman care reprezintă un ciob din trecut, din trecutul sufletului integral românesc, și este purtător de valori cum sunt purtători de valori meșterii iscusiți pomeniți mai sus. Astfel că, din nefericire, care poate fi fericirea lor, ei singuri trebuie să-și poarte de grijă, ei să-și conserve valorile și tot ei să le transmită mai departe, urmașilor, ca să perpetueze această componentă a sufletului nostru colectiv, în viitor.

În acest sens, proiectul socios U mi se pare cel mai potrivit și, poate, chiar singurul ca atare. Chiar cu previzibilul risc de a trece echipa prin purgatoriul unui stagiu în categorii inferioare, dar crescând, de la an la an, prin aportul de tinerețe ale generațiilor de U-iști care astăzi sunt juniori. Dar care sunt ai ei, ai echipei, îi reprezintă și vor crește, vor deveni seniori. Fiind rezervație de ceva special, ea singură trebuie să-și poarte de grijă, în condițiile în care sacii de bani își poartă de grijă numai lor înșiși. Ar trebui să facă, însă, înainte de a o lua la drum pe cont propriu, să facă un ultim apel la conducerile instituțiilor universitare clujene. Nu numai la UBB, dar în primul rând la UBB, care ar trebui să-și repare succesivele erori dintr-un trecut destul de apropiat și să ia sub protecția ei, măcar simbolică,  această rezervație. Dar și la altele: medicină, care a fost, câteva decenii, sufletul echipei, inginerie, agronomie și celelalte, chiar și universitățile particulare. Ce să mai vorbim de asociațiile studențești care, înainte de război, fuseseră suflet al vieții publice universitare clujene! În definitiv, clubul sportiv cu inițiala lui magică a fost constituit ca să fie expresia de putere și afirmare a tineretului studențesc clujean. Iar noul rector al universității ar putea să ambiționeze să-l egaleze, măcar, pe acest tărâm, pe marele său înaintaș în știința istoriei, Silviu Dragomir.

Nu mai avem, între noi, prea mulți zimbri, dar ar fi păcat să-i pierdem și pe aceștia, cum suntem amenințați să ne pierdem mineralele prețioase și să ne degradăm frumusețile naturale!

Mircea Tomuș