Am fost şi eu la un meci de pregătire. Ca de obicei tribunele s-au umplut alene.

Vântul rece mi-a amintit de frigul din vremea ultimului meci pe stadionul Ion Moina.

Pe atunci păream mai uniţi, poate pentru că a fost de “bun rămas“ şi cu nădejdea revederii.

Între timp, vremurile s-au schimbat atât de mult încât oamenii din România şi Cluj sunt mai înrăiţi şi în “război rece“ unii cu alţii.

Un jurnalist, un iubitor cinic de românism, cu seriozitatea-i specifică a fost şi el la meci. Călin Mişan cu calmul său clujan nu a lipsit nici el. Csaby a fost şi el prezent cu acelaşi bun simţ şi cu aceeaşi amabilitate, după cum îi este cugetul. Elevu nu mai zâmbeşte cam de prea multă vreme. Pilu în schimb era la partea opusă. Vesel şi solar deşi pe ceruri erau nori cenuşii. Angus mi-a şoptit ceva despre o sectă din deal, apoi a plecat râzând între ai lui…

Am descoperit şi doi co-judeţeni din spaţiul hunedorean cu care am vorbit despre unchiul meu, despre antrenorul Remus Vlad şi Roşia Montană.

Apoi am depănat amintiri cincişene, haţegane, devene şi ghelariene.

Ionel Ganea era şi el acolo prin tribună. Treptat a fost înconjurat de câţiva suporteri. Curând s-a pierdut printre ei.

Am făcut şi poze, din proprie iniţiativă, împărtăşită şi de acel jurnalist îndrăgostit iremediabil de România întregită.

Un grup de oameni mult mai tineri decât mine “U“işti m-au catalogat imediat şi cu injusteţe “pararazzi“ sau ca vreau sa le pun pozele pe facebook.

Nu am nici facebook dar nici “paparazzi“ nu sunt. Nu a fost prima dată când mă întâlnesc cu aşa ceva.

Nici tinereţea nu mai este ce a fost cândva la nivel de respect pentru semenul tău.

Sunt doar un român care cu smerenie, dreaptă socotinţă şi dreaptă rânduială îşi iubeşte în simplitatea sa atâta cât îi îngăduie conştiinţa, poate prea serios ţara, dreapta credinţă şi simbolurile ei naţionale.

Le-am spus cu bun simţ că fac pozele pentru un site, dar tot degeaba.

A fost din partea lor o încercare de ironie răutăcioasă. Iubesc ironia înţeleaptă, dar şi desăvârşită cu camaraderie şi fără răutate ori vanitate.

Acest tip de comportament mă poate face ca într-o bună zi să nu mai vin nici la stadion şi nici la meciurile de pregătire ori antrenament.

Sau dacă vin să stau departe de o astfel de atitudine.

O altă situaţie deloc optimistă au reprezentat-o conjuncturile ad-hoc, foarte multe, şi, înjurăturile, destule.

Înjuram şi eu foarte mult cândva şi îmi pare rău astăzi pentru păcatele gratuite, consumate astfel.

Dintr-o discuţie cu un “U“ist am priceput că dacă vreau să înţeleg actuala situaţie în care este “U“ trebuie să gândesc precum Mărginean, Buşca sau Walter şi mulţi alţii.

Prefer să rămân un naiv irecuperabil şi astfel să refuz acest mod de gândire actualmente cercetat de DIICOT.

Altui grup de “U“isti din tribună le-am spus că am mai vorbit cu un profesor din cadrul UBB despre “U“ şi care ar fi dispus să sprijine acţiunile dar şi dialogul între suporteri şi reprezentanţii la vârf ai UBB dar ei mi-au spus că au alte planuri pregătite.

Înseamnă că nu mai are rost să vorbim şi să căutăm fiecare soluţii, spre a le face mănunchi, fiindcă se lucrează suficient şi în grupuri ad-hoc în acest sens şi atunci nu ne rămâne decât să aşteptăm în presă rezultatele.

Au fost aplauze, încurajări şi goluri. A fost şi Paul Ţene în teren. El a făurit o fază demnă de un jucător profesionist şi dedicat pentru culori, onoare şi valori.

Am plecat la începutul celei de-a doua reprize. Am examene de susţinut.

Nu sunt de multă vreme ataşat de “mândria unor inimi româneşti“, dar de ceva vreme am tot mai multe nedumeriri.

Nu ştiu cum erau relaţiile între suporteri prin anii 70-80-90 să zicem, în tribună, decât din cele citite prin cărţi şi povestite de către veterani.

M-aş bucura să greşesc în constatare dar astăzi prea suntem prinşi de vanitate şi prea părem a le cunoaşte pe toate, prea le înjurăm, prea ne arătăm dispuşi la plăţi de poliţe reciproc dezavantajoase, prea căutăm gâlceavă şi dispute cu orice preţ, prea ne arătăm muşchii şi pumnii cu ură, prea suntem răutăcioşi şi încrâncenaţi unii faţă de ceilalţi, prea suntem ignoranţi ori înstrăinaţi unii de/cu ceilalţi… 

Ce am înţeles eu din toată întâlnirea asta?

Cred că “CEVA“-ul descris în cartea “Şepcile Roşii“, nu are NIMIC din cele sus descrise ci înainte de orice acestă carte conturează “spiritul universitar“.

Îmi pare rău că nu am trăit şi eu vremurile povestite prin scriitură de scriitorul Ioan Chirilă.

Îmi este greu să cred că acele vremuri mai sunt posibile astăzi. Aş vrea tare mult să le retrăiesc.

Cred că trebuie să ne întrebăm toţi înainte de toate dacă /ce ne mai uneşte (din) acel “CEVA“ de odinioară întru “U“?

Să fie duritatea, să fie vanitatea, să fie violenţa de orice fel, să fie tentaţia de vendetta, să fie înjurăturile, să fie aparteneţa la un grup sau altul, să fie ura, să fie zavistia, să fie cearta?

Eu le prefer acestora seriozitatea exigentă, calmul onest, bunătatea demnă, bunul simţ, nevinovăţia copilărească de a crede în acel “CEVA“ aşa cum este el descris în cartea “Şepcile Roşii“.

Tocmai de aceasta oriunde merg am să iau cu mine cartea “Şepcile Roşii“ (cumpărată de la anticariat, deocamdată) şi am să citesc pasaje din ea, pentru a ignora şi combate tacit cele rele din jurul meu.

Astfel voi avea micul meu univers întru “U“, pe care îl voi împărtăşi prin mărturisire – dacă voi fi întrebat – acelora care îşi pot asuma “banalele“ mele preferinţe care dau vieţii iubitorului de simboluri naţionale voie bună, dreaptă socotinţă, dreaptă rânduială şi bucurie.

De aceea consider că “Şepcile Roşii“ trebuie reeditată, studiată, cugetată, înţeleasă întru “spirit universitar“ şi apoi reasumată ca paradigmă imperativă de comportament.

Multumesc Lavinei si prietenilor ei pentru ca mi-au prilejuit drumul catre baza sportiva Dan Anca!

Doamne ajuta !

Ştefan–Mihai Martinescu

Vă rog să mă iertaţi dacă am îndrăznit să constat aceste conjuncturi, care pe mine mă dezamăgesc, mă întristează şi mă ţin departe de voi, clujenilor care alegeţi o altfel de exprimare a iubirii întru “U“. Puţină smerenie nu strică nimănui...

Sâmbătă de dimineaţă am fost bucuros să întâlnesc un om iubitor de literatură din Tg. Mureş. Apoi am sfârşit ziua trist, dezamăgit şi abătut... Uite de aceea am scris că este prea târziu pentru o furie tricoloră şi acum scriu despre imperativul reeditării şi reasumării cărţii “Şepcile Roşii“ în litera ei dar mai ales în „spiritul universitar”.

Până ce toate vor fi asumate întru acel ”CEVA” şi până ce cu toţii ne vom fi dumirit întru adevăr ce a însemnat lupta şi mucenicia românilor care au trecut prin „holocaustul roşu„ îmi va fi greu să nu mai fiu trist şi dezamăgit, de aceea voi lipsi ”o vreme şi încă o vreme” de la editorial.