Destinul a făcut ca exact în urmă cu 100 de ani, ca urmare a succesului neaşteptat al unui elev de liceu la Olimpiada de la Londra, care s-a întors cu medalia de argint la săritura în înălţime, studenţimea a pus presiuni asupra municipalităţii ca să construiască un stadion sportiv. Aşa s-a născut, în 1911, stadionul din Cluj, primul şi unicul cu tribună acoperită de lemn de pe teritoriul actual al ţării noastre, o copie la dimensiuni reduse a stadionului Prater din Viena.Cei care au dat măreţie acestui stadion au fost studenţii clubului "U", încă din 1919.

Timp de 20 de ani acest stadion a adăpostit cele mai proeminente echipe ale fotbalului românesc. Aici au debutat "U"-iştii Aurel Guga, primul căpitan al echipei naţionale, Sepi II, căpitan al reprezentativei la doar 17 ani, Gain, Ploeşteanu, Sfera Lazăr, Deheleanu, Silviu Bindea şi mulţi alţii.

A urmat bejenia de la Sibiu, din 1940. Echipa a plecat, iar la stadion a rămas doar magazionerul bun la toate, Komaromi Sandor. La Sibiu, "U" şi-a strâns rândurile la îndemurile academicianului Iuliu Haţieganu, a academicianului Grigore Benetato, a doctorului Stoicoiu, a doctorului Mihai Iubu, înscriindu-se în campionatul de război, fiind unica formaţie sportivă care reprezenta întreaga Românie, în pofida ciuntirii ei.

Cel care s-a aflat în primul rând al înălţării echipei a fost absolventul Liceului "George Bariţiu" din Cluj, Mircea Luca, aflat în prima linie în vreme de război. Şi s-au aliniat fraţii Medrea, Sever Coracu, Constantin Rădulescu, Grigore Joja, Toni Dascălu, fraţii Vigu, Dumitraş, Nicu Roman, Szoboszlay, Cristea şi restul.

Unii au fost mobilizaţi pe front, alţii, precum Grigore Pop, centrul-înaintaş al echipei de juniori, campioana României în 1938-39, s-a înrolat voluntar în armata română şi a murit în zorii zilei de 11 octombrie 1944, pe Dealul Feleacului, luptând pentru recucerirea oraşului natal.

A urmat eliberarea şi lupta pentru recâştigarea vetrei, a stadionului, pe care în cei patru ani de ocupaţie străină evoluase K.A.C, iar, în 1945, marea echipă Vasas. Urma meciul hotărâtor. Cine câştigă rămâne, cine pierde pleacă. Atunci a apărut căpitanul Mircea Luca în uşa vechiului vestiar, încercând să încropească un echipament oarecare, pentru a putea evolua pe gazon. Gestul magazionerului Komaromi este mai mult decât relevant. El a spus: "Vino, Mircea, dragă, ai aici aceste lăzi cu echipamentul vostru din 940. L-am păstrat îngropat în pământ, acoperit cu paie. Ştiam că vă veţi întoarce". Este uluitor!

Echipele au apărut în arenă, "U" avându-l în frunte pe Mircea Luca, căpitanul înalt şi slab, cu părul vâlvoi şi privire hotărâtă: "Nu ieşim învinşi!". Şi "U" a câştigat. Era primul meu meci. copil de 7 ani. N-am priceput decât atât: binele a învins răul. De atunci iubesc "U" şi-l voi iubi până la capăt.

L-am urmărit pe dr. Mircea Luca de atunci şi până în clipa când, în cimitirul Hajongard, pe sicriul dânsului, suporterii au aşternut steagul alb-negru, ca un ultim omagiu adus Domnului "U".

Dacă acest minunat stadion trebuie să capete un nume, el nu poate fi altul decât Dr. Mircea Luca, omul care a fost pitic, junior, senior, antrenor, conducător de club timp de şase decenii şi mai bine în slujba culorilor alb-negre, a Clujului şi a Universităţii de Medicină.

Aş vrea să amintesc celui care a avut neinspirata idee cu "Cluj Arena" că DEX-ul specifică:
- arena (s.f.) = spaţiu aşternut cu nisip, rumeguş etc. din mijlocul unui amfiteatru antic, unde se desfăşurau reprezentaţii
- stadion (s.n.) = teren amenajat pentru competiţii sportive, cu tribune pentru spectatori.

În faţa aceste realizări istorice a Clujului iubit, ma închin cu smerenie în faţa porţii stadionului pe care aş vrea să văd înscris în culorile alb-negru numele Dr. Mircea Luca.

Dr. Gheorghe I. Bodea, istoric